Propun de aceasta data un alt articol cititorului despre cadrul terapeutic ca un continator al suferintei, despre schimbul dintre cei doi protagonisti, dar si despre transformare, trecut, prezent si viitor.

Copilul: eu nu mai vin aici la tine, in mizeria asta
Terapeutul: de unde e aceasta mizerie?
Copilul: au adus-o alti copii, desigur
Terapeutul: si te gandesti ca exista si o mizerie pe care o vei aduce tu
Copilul: da, dar oricum nu mai vin.

Un dialog sensibil si in acelasi timp cu o iminenta. Aceea a sfarsitului unei relatii aflata in curs de a se naste. Ce naste aceasta amenintare? Carei angoasa corespunde ea in spatiul intrapsihic si carui obstacol in spatiul intersubiectiv? Asa cum ne-am obisnuit si din alte dialoguri, putem traduce afirmatiile copilului ca pe niste intrebari. Daca eu mai vin la tine, ma vei mai primi? Vei primi si mizeria pe care o voi aduce cu mine?

Care este asteptarea terapeutului in ochii copilului? Se gandeste el ca terapeutul asteapta un copil bun si curat, in timp ce el este adus pentru ca

nu este suficient de bun

(termen introdus de psihanalista Francine Andre-Fustier)? Proiecteaza el asupra terapeutului propriul esec al contractului narcisic al parintilor sai?

Bion arata cum mama, prin cuvinte tandre si intelegatoare, primeste angoasa copilului si i-o reintoarce dezintoxicata sub forma unei temeri mai suportabile. Mecanismul de baza este aici identificarea proiectiva care ii permite copilului sa plaseze in mama un aspect al sau prea angoasant. Aceasta il va primi si va juca rolul unui receptor, al unui continator care va transforma aceasta traire insuportabila intr-un element pe care copilul il va putea asimila. Ea i-l va restitui sub o forma non-mortifera, erotizata (in sensul larg al termenului).

Bion vorbeste despre un esec al identificarii proiective, cand partenerii relatiei sunt fie un bebe foarte afectat sau psihotic, fie o mama foarte perturbata. In acest caz:

Fantasma subiacenta identificarii proiective este ca mama, in loc sa dezintoxice teama de moarte proiectata de copil, se comporta ca un obiect rau, intr-un mod lacom, indivios si ostil. El introiecteaza, atunci, nu o teama de moarte devenit mai tolerabila, ci o teroare fara nume. (W. R. Bion, Leon Grinberg, Introduction aux idees psychanalytique, Dunod, 1976).

Asadar, copilul anticipeaza pericolul repetitiei intoxicarii functiei parentale si in cazul functiei terapeutice. Mizeria este cea care va intoxica, va distruge, va acoperi orice potential de intelegere si transformare. Este foarte interesant cum in limba franceza misere se refera atat la mizerie, cat si la suferinta, la nefericire, reflectand astfel atat continutul, cat si forma. Suferinta este compusa din mizerie, din obiecte toxice care sunt purtate doar pentru a produce o noua intoxicatie, fara posibilitatea digerarii lor. Dar, asa cum spunea Pichon Riviere,

transferul este o repetitie, dar si un proiect de transformare. 

Primirea mizeriei este sinonima cu o anihilare in scenariul ce exista deja.

Terapia va produce o transformare. Ea nu va fi distrusa de aceasta mizerie, nu va deveni inamicul ei, ci continatorul.

Cadrul, asa cum l-a definit Bleger, este un non-proces, si este un continator in masura in care el este imuabil. In aceste conditii, el poate deveni purtatorul unui process de transformare conceptualizat sub forma unei functii alfa.

Functia alfa este in schimb o functie procesuala. Rene Kaes (1979) o defineste sub un dublu aspect, de continere si transformare:

In timp ce cadrul este partea imobila si stabila a personalitatii ce primeste partea psihotica si simbiotica a persoanei, recipientul (conteneur) reprezinta aspectul activ al acestui suport, prin care mama, gratie a ceea ce Bion a numit capacitate de reverie, este in masura sa modifice proiectiile dureroase ale bebelusului. Functia de recipient permite utilizarea cadrului. (Rene Kaes, „Introduction a l’analyse transitionelle”, in Crise, rupture et depassement, Dunod, 1979)