În noaptea următoare m-am regăsit din nou umblând prin țara familiară mie, acoperită de zăpadă.
Un cer vesperal cenușiu acoperă soarele. Aerul e umed și înghețat. Mi s-a alăturat cineva care nu arăta a fi de încredere. În primul rând, nu are decât un ochi, pe deasupra și câteva cicatrice pe obraz. E îmbrăcat sărăcăcios și murdar, un vagabond. Are o barbă neagră, nerasă, pe care demult n-a văzut-o vreun brici. Pentru orice eventualitate am o bâtă bună. „E al naibii de frig“, zice după o vreme. Îi dau dreptate. După o pauză mai lungă, mă întreabă: „Încotro mergeți?“
Fragment din:
Eu: „Merg până în satul apropiat, unde am de gând să înnoptez la han.“
El: „Și eu aș vrea să fac asta, dar pentru un pat abia de-or să-mi ajungă banii.“
Eu: „N-aveți bani? O să vedem. N-aveți de lucru?“
El: „Nu, vremurile sunt grele. Până acum câteva zile, am lucrat la un lăcătuș. Apoi, n-a mai avut de lucru. Acum am plecat la drum și caut de lucru.“
Eu: „Nu vreți să lucrați la un țăran? La țară lipsește întotdeauna mâna de lucru.“
El: „Munca la țărani nu-mi convine. Asta înseamnă să te scoli devreme, munca e grea și plata mică.“
Eu: „Dar la țară e totuși mult mai frumos decât la oraș.“
El: „La țară e plictisitor, nu vezi pe nimeni.“
Eu: „Doar sunt oameni și la țară.“
El: „Dar n-ai stimulente spirituale, țăranii sunt bădărani.“
Mă uit mirat la el. Ce, mai vrea și stimulente spirituale? Mai bine să-și câștige cinstit existența și după asta n-are decât să se gândească și la stimulente spirituale.
Eu: „Dar, spuneți-mi, ce stimulente spirituale aveți la oraș?“
El: „Poți să mergi seara la cinema. E grozav și e ieftin. Vezi acolo ce se petrece în lume.“
Trebuie să mă gândesc la iad, și acolo există pesemne cinematografe pentru aceia care au disprețuit pe pământ această instituție și n-au intrat în ea fiindcă a fost pe gustul tuturor celorlalți.
Eu: „Ce v-a interesat cel mai mult la cinema?“
El: „Vezi tot felul de trucuri minunate. Era unul acolo care urca pe case. Un altul își ducea capul sub braț. Un altul stătea chiar în foc și nu era ars. Da, e ciudat câte lucruri pot să facă oamenii.“
Și asta numește el stimulent spiritual! Totuși — e curios: nu-și purtau și sfinții capetele sub braț? Nu s-au ridicat de la pământ sfinții Francisc și Ignațiu — apoi cei trei bărbați din cuptorul încins? Oare nu este o idee blasfematoare a considera Acta Sanctorum ca pe un cinematograf istoric? Ah, miracolele de astăzi sunt pur și simplu mai puțin mitice decât tehnice. Îl privesc cu emoție pe însoțitorul meu — el trăiește istoria universală — dar eu?
