Neoliberalismul se caracterizează printr-o istoric-neîntrecută proliferare a concupiscentia. Banul se reproduce pe sine, prin „economia de cazinou” (produsele derivate). Dezechilibrul între bucurare și proviziune este maxim, în favoarea celei de a doua. Din creativă, tendința devine dezadaptativă. Ideologiile vechi, de tip agapé-filía, își dovedesc ineficiența (dintr-o anume uzură?) pentru a frâna concupiscentia.

Este izbitor că discursul general asimilează starea de bine a societăților (le bien-être, the well-being) cu creșterea. Nu există alternativă la creștere; crizele sunt necesare, sunt pauze spre a relua creșterea, mai târziu, după o descongestionare (sau o sângerare?). Un alt mijloc este războiul cu distrugerile inerente și vastul program de reconstrucție care îi urmează. Azi se evocă posibilitatea descreșterii: ea se afirmă ca o posibilă ideologie dominantă a veacului. Sau chiar ca un program! Dacă am investi capital, imaginație, ingenozitate în descreștere? Cum să trăim mai bine (aspectul pro / previzional) consumând mai puțin? Cum să nu mai creștem simțindu-ne bine? Mai bine ca înainte? Cum să ajungem la o redefinire a nevoilor? Deci: este decreșterea ideologie sau program sadea? Poți creea, de toutes pièces, un om care să contrazică pe animal excessivum în chipul cel mai radical? Răspunsul pe care îl va da istoria mi se pare absolut determinant.

Alternativa la descreșterea programată este cea neprogramată, cu cortegiu ei de suferințe, ceea ce, să recunoaștem, este mai tipic-uman. (Raționalitatea fiind o legendă despre om, nu o realitate primordială a animal excessivum).