Greșeala frecventă care se face în interpretarea, și apoi aplicarea analitică, a complexului Oedipal este lectura sa prea literală: anume, ideea conform căreia acesta constă strict în dorința uciderii tatălui pentru a putea avea acces la iubirea exclusivă a mamei. De aceea, o lectură directă a anti-comunismului lui Tismăneanu (și a altor fii de foști comuniști deveniți anti-comuniști virulenți, precum Andrei Cornea, H.R.Patapievici, Marius Oprea ș.a.) ca revoltă și paricid simbolic împotriva tatălui este complet eronată, tocmai pentru că este prea evidentă și prea la îndemână[1], fiind vehiculată chiar de Tismăneanu însuși când vorbește de paricid simbolic în această carte, înțeles ca distanță față de lumea părinților, nu numai în cazul său, dar și al multora dintre fii și fiicele foștilor comuniști: de la fiica lui Stalin la fiul lui Beria și alții (pg 27-29). De aceea, spune Tismăneanu, cartea trebuia să poarte inițial titlul Părinți și copii. Însă exact această lectură directă anihilează puterea analitică a complexului Oedip, tranformând totul într-o simplă succesiune și luptă între generații, rapid integrabilă universului simbolic burghez în care există o normă foarte clară, invocată de vreo trei ori pe parcusul cărții de Vladimir Tismăneanu însuși: copii nu sunt vinovați și nu trebuie ținuți răspunzători de faptele părinților (evident cu adaosul psihanalitic și politic inevitabil: atâta timp cât se dezic de acestea și le denunță. Cerc închis).