Ce facem cu trecutul? (4) Django dezlantuit

0 Shares

M-am dus sa vad Django dezlantuit, desi mi-a luat ceva timp sa ma conving sa merg la cinema. Mi-a placut mult Pulp Fiction, Kill Bill inca ma fascineaza, iar Inglorious Basterds m-a lasat rece. Cel mai complicat a fost sa ma hotarasc daca vreau sa vad o fantezie in sange despre un sclav negru care curata “sudul” american de proprietari de sclavi, cu doi ani inainte de razboiul civil. Fantezia violenta a lui Tarantino mi se parea ca ridiculizeaza istoria tragica a sclaviei americanilor de culoare. Ea duce de fapt in derizoriu orice discutie despre complicata lupta politica a abolitionistilor si face figuri istorice ca Frederick Douglass sau William Garrison sa fie figuri de carton, fara sens. Nu degeaba Spike Lee, regizor care este obsedat de cum poate fi redata autentic istoria afro-americanilor (vezi Malcom X), a avut o reactie violenta de respingere a filmului. Filmele lui Tarantino mi se par provocatoare, dar de fapt ele sunt conservatoare politic. El se foloseste de opozitii acceptate (nazistii sunt rai, proprietarii de plantatii sunt rai, marginalii sunt eroi) pentru ca sa ii pedepseasca pe cei rai si sa declanseze o baie de sange, ca un vis freudian in care o dorinta nemarturisita se implineste. Tarantino trivializeaza trecutul pentru a il face de carton, neimportant. Iubirea este intotdeauna heterosexuala, iar sugestiile de alte tipuri de sexualitate sunt respinse ca periculoase (gandeste-te la scena din Pulp Fiction in care relatiile sexuale dintre barbati apar in registrul lui I am getting medieval on your ass).

Filmele lui Tarantino sunt facute bine ca entertainment, dar raman la atat. Nu imi dau senzatia ca ele contesta in vreun fel consensul politic tacit in Statele Unite.

Provocarea lui Tarantino este sa ia un subiect dificil politic si sa il faca guma de mestecat. Este ca si cum ai putea imagina un cetatean trecut prin experimentul Pitesti ca are o arma, apoi ca e antrenat in munti de un vanator de comunisti, iar in final merge si ii ucide pe indelete pe toti cei responsabili de tragica experienta a inchisorilor din anii ’50 din Romania Anei Pauker si a lui Gheorghiu Dej. Intrebarea e: te-ai duce sa vezi un film in care ai vedea cum inchisoarea din Pitesti e distrusa, desi ai sti ca de fapt, istoric, asta e doar o fantezie? Sau, in alt registru, te-ai duce la un film in care un rom eliberat de pe plantatie, in Tarile Romane inainte de 1856, ii omoara cu pasiune pe proprietarii de sclavi?

Cu astfel de ganduri negre, m-am hotarat sa nu platesc $7 pentru un bilet la mall. Insa evident ca un bun prieten mi-a spus ca vrea si il vada, si m-a intrebat daca am putea sa impreuna la film. Pentru ca imi place sa il vad si sa discutam in contradictoriu, mi-am spus ca ma duc sa vad filmul. Pentru ca am avut asteptari minime, pana la urma mi-a placut.

In fond, am inceput sa ma intreb, cu ce este mai bun Lincoln, filmul lui Spielberg despre cum trece in Congresul american al treisprezecelea amendament la Constitutie, cel care interzice sclavia, fata de Django dezlantuit? Spielberg si Tarantino sunt regizorii unei Americi a mallurilor, a experientei terifiante din Jaws, sau a dinozaurilor, sau a baii de sange din Reservoir Dogs. Ele nu au independenta intelectuala din filmele lui Todd Haynes sau P. T. Anderson. Ele nu fac decat sa recicleze idei comune fara sa provoace in nici un fel pe cel care care le vede. Lincoln-ul lui Spielberg nu mentioneaza nici el lupta serioasa a multor abolitionisti (printre care si negri) pentru interzicerea sclaviei. In film un Lincoln parinte al natiunii reuseste sa conduca strategic lupta pentru amendamentul la Constitutie, dar evident ca toata agitatia istorica e aproape anulata in fata personajului Lincoln. Lincoln, ca un Django dezlantuit, dar de data asta uman, cu greseli, si cu simt politic, reuseste aproape singur sa ofere drepturi egale negrilor in America secolului al XIX-lea.

Dupa film, prietenul meu libanez mi-a spus cat de mult ii place tara asta, America, in care poti sa vezi un film relaxat despre un subiect atat de sensibil. Mi-a spus ca orice mentiune a conflictului in Liban intre crestini si musulmani devine o bomba cu ceas. Mi-a spus cat de mult admira America pentru cat de inaintata e, cat de democratica e. Stia ca o sa genereze o disputa cu mine, pentru ca eu nu cred ca daca faci un film ca Django ai o societate superioara. I-am spus sa se uite la procentul de barbati negri in inchisorile americane astazi. Unul din patru copii negri are experienta unui parinte in inchisoare. I-am spus sa se uite la rata de saracie in America neagra. In jur de 30% din persoanele de culoare traiesc sub pragul de saracie. Fanteziile de tip Tarantino sunt produse de un sistem care vrea sa ascunda partea intunecata a relatiilor rasiale. Cel mai simplu este sa te refugiezi in fantezia lui Tarantino a violentei redemptive decat sa intelegi cat de puternic e rasismul astazi in America.