Radu Gabrea a făcut multe documentare cu tematică evreiască, dar ele au avut ca subiect arta, cum au fost Moştenirea lui Goldfaden, minunatul film despre poetul Iţic Manger sau ciclul despre muzica klezmer românească. Evrei de vânzare este de-acum un film politic, care dezbate unul dintre aspectele cele mai abominabile (nu ştiu dacă trebuia să folosesc “cele”, cred că “abominabil” ar fi fost suficient, dar ca să subliniez ideea) – omul ca marfă. Parcă ne-am fi întors în sclavagism când oamenii se cumpărau şi se vindeau, ba se şi negocia preţul lor, în funcţie de pregătirea şi calităţile lor. Aşa s-a întâmplat în România cu evreii şi cu saşii. Un document găsit la CNSAS i-a clasificat pe evrei după aceste criterii. Erau enumerate gradul de pregătire şi preţul care s-a fixat pentru ei – de la 4 000 de dolari până la 500 pentru o persoană fără un loc de muncă. Un alt document arăta cum s-au desfăşurat negocierile şi paşii care trebuiau urmaţi:
noi (România) am oferit atât, ei (Israelul) au oferit atât, noi am oferit mai puţin cu 1 000 de dolari şi ei au mai ridicat suma. Cred că până la urmă ne vom înţelege.
Regizorul a declarat că sursa lui de inspiraţie a fost cartea istoricului Radu Ioanid despre acest subiect. Filmul se bazează pe mărturiile unor persoane, în primul rând ale autorului cărţii, Radu Ioanid care, studiind problema, cunoştea şi aspectele sale politice, scopurile urmărite. Dacă la început au fost de ordin material, fie produse, fie bani, în ultimă etapă, pe vremea lui Ceauşescu au devenit instrumente de presiune pentru obiectivele politice urmărite de liderul român. În film apar persoane direct implicate cum a fost doctorul Jean Aşkenazy, intrat în categoria celor pentru care a plătit familia şi el însuşi, cunoscători ai acţiunii, atât din partea română: Liviu Turcu, fost membru al DIE, cât şi din partea israeliană – Şlomo Leibovici Laiş, care ani de zile a lucrat la Ministerul israelian de Externe, sau persoane care s-au documentat asupra acestei probleme, cum a fost ziarista de investigaţii Emilia Şercan.
Dar filmul face şi un istoric al emigrării evreilor în Israel, începând din anii 1880 până în 1989, amintind perioada nefastă din timpul celui de-al doilea război mondial când vase cu emigranţi evrei plecaţi din Constanţa au fost torpilate. (O mică confuzie aici, Leibovici Laiş a vorbit despre vasul Mefkure, torpilat de sovietici, ori era vorba de Struma). Din film reiese că afacerea evreilor de vânzare a început ca o “iniţativă particulară”, când evrei din Marea Britanie au abordat un om de afaceri evreu cu relaţii în România, rugându-l să-şi folosească contactele pentru a obţine, contra cost, plecarea rudelor lor din România. Lucrurile au evoluat pânî când vânzarea evreilor a ajuns o politică de stat în România, depinzând de foarte mulţi factori interni şi externi. Pentru marea majoritate a evreilor, fondurile au fost furnizate de statul Israel. Una peste alta, în decurs de 35 de ani au emigrat în Israel apoximativ 250.000 de evrei. Israelul s-a folosit de acest instrument şi pentru eliberarea conducătorilor sionişti din închisori. Pe de altă parte, Ceauşescu s-a folosit de evrei ca mijloc de şantaj pentru a obţine clauza naţiunii celei mai favorizate.
O idee subliniată în film anihilează concepţia potrivit căreia evreii ar fi adus comunismul în România. Păi, se întreabă Radu Gabrea, dacă ei l-au adus, de ce au plecat din România cu zecile de mii? De-altfel, pe baza documentelor prezentate reiese şi numărul proporţional mic de evrei în structuri cum ar fi fost Securitatea sau atitudinea conducătorilor comunişti români faţă de sionişti
pe care trebuie să-i tratăm ca pe fascişti,
se menţionează într-o decizie luată de Comitetul Central.
Ce s-a întâmplat cu banii obţinuţi din vânzarea evreilor? Documentarul nu dă răspuns, nici nu are de unde să ştie. Unii susţin că au fost folosiţi pentru industrializarea României. Personal nu cred. În fond, dacă am face o adunare, nu ar ieşi o sumă atît de mare, mai ales dacă ne gândim că a fost vorba de 35 de ani. Nu cred că România, poporul român ar fi profitat de aceşti bani. Părerea mea este că ele au fost trecute în conturile speciale ale Securităţii şi folosite pentru cu totul alte scopuri – cumpărarea de influenţă în străinătate, cumpărare de armament sau plata unor terorişti care au încercat să-i ucidă pe disidenţii români plecaţi. Şi poate o parte a intrat în buzunarele unor personaje care astăzi se află printre bogaţii României.
Întrebarea care s-a pus după terminarea filmului a fost; bine, România a făcut-o pentru bani, dar Israelul de ce? Ce-a câştigat? Unii au spus că s-a îmbogăţit cu specialiştii din România, că a fost o scurgere a creierelor. Sigur, şi acest aspect este adevărat. Dar pentru Israel a aduce evreii în ţară a fost o politică de stat, idee cuprinsă în Declaraţia pentru independenţă. Au fost aduşi în Israel, contra cost, evrei din Irak sau Etiopia, în urma cărora statul nu numai că nu a câştigat dar a trebuit să investească pentru a-i aduce cât de cât la nivelul celorlalţi locuitori ai ţării. Se poate spune că a fost şi o motivaţie demografică, de a creşte numărul de evrei, dar aceasta a fost valabilă, să zicem, pentru primii zece ani. Salvarea lor de asimilare, salvarea unei diversităţi culturale iudaice din diferite ţări, pericolul dispariţiei lor, pot fi enumerate ca motive ale politicii israeliene.
Documentarul lui Radu Gabrea este valoros pentru curajul cu care a abordat un subiect sensibil şi pentru faptul că a adus la lumină adevărul sau o parte din adevărul legat de acest “comerţ modern de sclavi”. Este valoros mai ales pentru că a dezvăluit o altă faţă a regimului comunist care declara că ar fi cel mai umanist din lume. Comentariile sunt de prisos, faptele din film sunt suficiente.
Preluat de pe Acum
