Ce-i trebuie unui psihopat ca să fie psihopat? Jargonul psihiatric îl plasează în tulburarea de personalitate antisocială şi ne lămureşte asupra simptomatologiei:
Există un pattern pervaziv de ignorare şi violare a drepturilor altora, care survine de la vârsta de 15 ani, indicat de trei (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) neconformarea cu normele sociale în privinţa comportamentelor în limitele legii, indicată de comiterea repetată a unor fapte ce constituie motive de arestare;(2) înşelătorie, indicată de minciuni repetate, folosirea unor nume false sau escrocarea altora pentru profitul sau plăcerea personală;(3) impulsivitate sau lipsa unor planuri de viitor;(4) iritabilitate şi agresivitate, indicate de repetate bătăi sau atacuri fizice;(5) ignorarea nesăbuită a siguranţei proprii ori a altora;(6) iresponsabilitate persistentă, indicată de incapacitatea repetată de a susţine un comportament de muncă regulat sau de a-şi onora obligaţiile financiare;(7) lipsă de remuşcări, indicată de indiferenţă faţă de, sau de raţionalizarea faptului că a prejudiciat sau maltratat pe un altul sau a furat de la un altul.Tulburarea poate fi asociată cu cruzimea faţă de animale.
(conform DSM-IV-TR)
Poate că nu e lesne de-nţeles de ce Martin McDonagh face un film cu mare priză la public despre nişte psihopaţi care nu doar că par să parodieze criteriile DSM-istice conforme unei astfel de tulburări, dar se dovedesc a fi chiar nişte eroi umanişti şi chiar… iubitori de animale. Ce e lesne de priceput însă e faptul că filmul este o comedie, deci regizorul împreună cu scenaristul se pot juca după bunul plac, fără a li se imputa faptul că nu au fost corecţi politic. Dincolo de absurditatea umoristică a unor aşa-zişi psihopaţi care sunt capabili de prietenii statornice şi gata oricând să-şi sacrifice chiar propriile vieţi în numele acestei prietenii (vezi relaţia dintre cele trei personaje: Billy, Marty şi Hans), stă caracterul lipsit de miştocăreală al unei realităţi impuse după anumite şabloane. Cu alte cuvinte, filmul este asemenea unui tort care poate fi văzut pe mai multe straturi, cum însuşi unul dintre personaje ne propune. Stratul de suprafaţă corespunde unei comedii negre în care nişte gagii mişto, nişte psihopăţei simpatici, se împuşcă între ei din dragoste pentru pudeli flocoşi, iepuraşi blănoşi sau cine ştie ce altfel de pufoşenii cu care bărbatul metrosexual şi erou al zilelor noastre e asociat.
La un strat mai profund, ideologic, se vede absurditatea grotească a unei societăţi definite de corectitudine politică, în care atacul asupra „drepturilor” unui animal duce la pierderi de vieţi omeneşti, iar dragostea şi responsabilitatea unui părinte pentru copilul său (vezi cazul Hans) îl poate arunca în hăţişurile dense ale unei nosologii psihiatrice gata să patologizeze orice comportament. În faţa unei astfel de aberaţii zămislite de societate nu poţi sta pasiv. Nu poţi să intri nici într-un scenariu în care personajele pleacă înt-o vacanţă doar pentru a fi împreună şi a discuta pacifist. Poţi doar să te revolţi şi să iei atitudine. Iar „a lua atitudine” implică acţiuni radicale ce pot merge până la violenţă. Este ceea ce propune şi filmul Seven Psychopats în mod explicit prin inserarea unor referinţe care dau de gândit: vietnamezul budist care, contrar învăţăturilor religiei sale, alege să se transforme într-un terorist pentru a răzbuna cumva soarta poporului său. El se opune esenţei gândirii budiste conduse de dictonul
ochi pentru ochi, şi lumea va deveni oarbă (Gandhi),
ba chiar o demontează printr-un exerciţiu simplu de logică al unuia dintre personaje, Billy:
În ciuda unor astfel de judecăţi morale, personajele însele adoptă legea talionului, singura aducătoare de dreptate şi de eliberare.
După ce fanaticii drepturilor animalelor au fost ridiculizaţi (vezi portretul înlesnit mafiotului lipsit de scrupule când vine vorba de siguranţa căţelului său), iar pacifiştilor le-au fost tăiate aripile, nici feministele n-au scăpat de lama tăioasă a ironiilor subtile. Femeile nu doar că nu ocupă poziţii dominante în film, dar scopul pentru care ele apar atunci când apar e acela de a fi batjocorite (iubita scriitorului alcoolic) sau de a fi ucise în moduri brutale.
Un film, într-adevăr, despre psihopaţi şi cu idei psihopate, s-ar putea spune. Chiar şi-aşa, nu a fost ocolit de o nominalizare la BAFTA Film Award şi nici de o largă apreciere în rândurile publicului. Care să fie cauza? Cinismul spectatorilor camuflat în umor negru? Poate. Sau poate identificare cu una dintre soluţiile propuse delirului malign care a pus stăpânire pe societate. Soluţie care sună aşa:
only a sociopath can save us! (sursa aici: click)
 Alexa Pleşcaneste psiholog. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Inca n-am vazut filmul, dar abia astept. Asta pentru ca am vazut filmul de debut al aceluiasi regizor/scenarist, "In Bruges", care deja m-a pregatit pentru ce urmeaza 🙂
Nu e un umor facil, dar n-as putea fi prietena buna cu cineva caruia nu i-a placut "In Bruges" 🙂
Femeile nu doar că nu ocupă poziţii dominante în film, dar scopul pentru care ele apar atunci când apar e acela de a fi batjocorite (iubita scriitorului alcoolic) sau de a fi ucise în moduri brutale.
Ai uitat de negresa, sotia psihopatului cu iepuri. Ea nu expirma puterea si hotararea feminina?
@Vio: Afirmatia mea se referea, desigur, la atitudinea generala din film fata de femei.
Negresa este o exceptie, una interesanta. Aceasta femeie, prin tocmai insusirile care o definesc – demnitate, curaj, spirit de sacrificiu – pare a insuma, mai degraba, trasaturile unui portret masculin.
Some are psychopaths, some worship or work with the psychopaths and some are plain boring or dead!
A true psychopath will say to you "I need to do bad things to you". All these because it's human nature's default.
There's no life without death like there's no eros without thanatos. Think about it or better just do it! 😛
Genial articolul!Dar si mai genial filmul! 😉