Imposibilitatea este luată în consideraţie

Cine parcurge, pe firul timpului, aceste note îşi dă seama de importanţa pe care autorul o atribuie imaginarului. Imaginarul trebuie statuat ca o instanţă a fiinţei. Filogenetic, omul nu s-a definit ca om decât prin imaginaţie, adică prin posibilitatea de-a examina toate posibilităţile şi imposibilităţile care i s-ar oferi. Imposibilitatea este luată în consideraţie. Acest amestec al posibilului cu imposibilul este fantezia, calitate specific umană.

O lege a vieţii vrea ca posibilităţile să fie supra-abundente. Natura produce în exces. Imaginarul nu se limitează la o gamă redusă de eventualităţi, deduse din experienţă sau care ar putea surveni în practică. Imaginarul, în virtutea legii vieţii (care procedează prin excedente colosale), ia în consideraţie imposibilul, fantasticul, inutilul. Imaginarul este conjungerea proiectului, al posibilului, cu imposibilul.

Sexualitatea umană, supusă principiului plăcerii – nu celui al nevoii – este cel mai bun exemplu şi totodată modelul, prototipul general al suprabundenţei imaginative. Sexualitatea umană este căutarea exasperată a inutilului, prelungit ad infinitum. „Barocul etern” al sexului, fiorurile nesfârşite pe care le generează sexualitatea sunt strict umane (prefigurate la maimuţele antropoide?). În natură diversitatea sexualului se manifestă printr-o varietate de forme de împreunare, de fecundare etc. specifice (la nivelul speciei), dar totdeauna funcţionale. La om gama comportamentelor sexuale este relativ redusă; în schimb, apare dominanta plăcerii neînfrânate. Sexualul este doar într-o măsură infinitezimală funcţional; dimpotrivă, stă sub semnul gratuităţii şi al excesului. Există în natura umană ceva autodistructiv, exploziv. Fără exces omul ar fi de neconceput.

În acelaşi timp, fără un moderator al excesului, natura umană s-ar distruge pe sine. Sistemele religioase sunt astfel de mijloace puternice ale represiunii sexuale care poartă însă în ele marca imaginaţiei excesive. „Tratamentul” sexualităţii prin religie este excesiv; tot atât ca boala pe care este presupus, dacă nu să o vindece, cel puţin să o ţină în frâu. Şi din această confruntare a două excese rezultă acel amestec de cosmos şi de haos de o varietate nesfârşită care este cultura omenirii.