Prima cerinţă în utilizarea unei teorii constă în asigurarea condiţiilor necesare pentru observare. Cea mai importantă dintre acestea este psihanaliza observatorului pentru a ne asigura că tensiunile interne şi rezistenţele acestuia sunt reduse la minimum, care altfel ar obstrucţiona percepţia sa asupra faptelor, făcând imposibilă corelaţia dintre conştient şi inconştient. Următorul pas constă în aceea ca analistul să-şi pună atenţia în slujba observaţiei. Darwin a atras atenţia asupra faptului că judecata obstrucţionează observaţia. Totuşi, psihanalistul trebuie să intervină cu interpretări, iar asta implică exerciţiul judecăţii. O stare de reverie ce cauzează funcţia alfa, obstrucţia faptului selectat şi crearea unui model, alături de un arsenal limitat la câteva teorii esenţiale ne asigură că o alterare severă a observaţiei, precum cea pe care a avut-o Darwin în minte, devine mai puţin probabilă; analistul poate produce interpretările cu un minimum de tulburare a observaţiei. (W. R. Bion, Learning from experience, traducerea mea, Karnac, London, 1962, pp. 86-87)
Acest paragraf din Bion mi-a părut că ridică o problemă extrem de importantă în practica psihanalitică, şi anume pe cea a regulilor fundamentale ale psihanalizei. Două dintre regulile fundamentale ale cadrului analitic sunt acelea ale asociaţiei libere şi atenţiei liber flotante. Cele legate de timp, bani şi abstinenţă le voi considera ca fiind nişte consecinţe fireşti ale primelor două reguli.
Aceste două reguli fundamentale ale psihanalizei consider că se subsumează acestui protocol al observaţiei, aşa cum bine ne atrage atenţia Bion. De altfel, şi Freud face acest lucru în repetate rânduri, unul dintre aceste momente fiind acela din articolul „Pentru a introduce narcisimul”, când reiterează statutul de ştiinţă a naturii pe care îl are psihanaliza. Aici subliniază exact aceaşi idee ca şi Bion, că decât să recurgem la o logică şi la nişte concepte clar definite, dar care nu se mai potrivesc cu faptele fenomenului studiat, e mai util să ne reajustăm tot aparatul conceptual şi de ipoteze, astfel încât acestea să corespundă faptelor supuse observaţiei. Pe de altă parte, să nu uităm că Freud se declară influenţat de munca a doi naturalişti, Darwin şi Claude Bernard, care ambii au subliniat importanţa observaţiei în cadrul oricărui demers ştiinţific.
Trecând peste acest scurt şi incomplet demers asupra observaţiei în cadrul operei freudiene, am vrut să atrag atenţia asupra unei relaţii puţin evidenţiate în demersurile practicii psihanalitice, şi anume relaţia dintre etica psihanalitică şi observaţie. Foarte adesea, am observat o insistenţă vehementă asupra eticii practicii psihanalitice, lucru pe care nu l-am înţeles niciodată foarte clar. Cel mai des această discuţie asupra eticii este ridicată atunci când se consideră că cineva face o „analiză sălbatică”. Definesc analiza sălbatică din persepectiva subiectului pe care îl abordez, dar consider că nu mă îndepărtez nici măcar cu un pas de definiţia dată de Freud acestui concept. Definiţia mea ar fi aceea că observaţia este pusă în slujba conflictelor şi tensiunilor interne ale analistului. Pe de altă parte, dacă ne uităm pe site-ul Societăţii Române de Psihanaliză, găsim o definiţie foarte alambicată şi care nu face nici o trimitere la obervaţie:
Într-un sens larg, tip de intervenţie a „psihanaliştilor” amatori sau neexperimentaţi, care se bazează pe noţiuni psihanalitice adesea prost înţelese, pentru a interpreta simptome, vise, cuvinte, acţiuni, etc. Într-un sens mai tehnic, se va califica drept sălbatică o interpretare care nu ţine seama de o situaţie analitică determinată în dinamica sa actuală şi în singularitatea sa, mai ales relevând direct conţinutul refulat, fără a lua în considerare rezistenţa şi transferul.
Practic, este omisă regula fundamentală a psihanalizei, la care face explicit trimitere atât Bion, cât şi Freud, şi anume aceea că munca unui psihanalist se bazează pe observaţie. Mai degrabă, această definiţie pare o judecată întemeiată pe o tensiune internă ce subjugă faptul observat, prin care, în subsidiar, se face o apologie a psihanalizei practicate corect. Pe de altă parte este foarte greu să ignori referirea la faptele atât de evidente care fac ca psihanaliza să pară un fel de abilitate accesibilă oricui care şi-a însuşit un jargon şi o minimă logică psihanalitică.
O să iau acum un exemplu celebru din clinica psihanalitică şi anume pe cel al lui Winnicott care, în analiza cu Margaret Little, a considerat că este o intervenţie necesară să îi susţină acesteia capul într-una dintre şedinţe. Dacă este să luăm în considerare corpusul teoretic freudian legat de regulile practicii psihanalitice, putem spune cu claritate că avem de-a face cu o transpunere în act. Lucru care, în raport cu ortodoxismul freudian, ar fi o încălcare substanţială atât a eticii profesionale, cât şi a protocolului observaţional impus de Freud însuşi. Însă deja este un fapt cunoscut că practica lui Freud nu era identică cu preceptele sale teoretice. Şi totuşi, o să fac presupunerea că Winnicott, în baza observaţiilor din timpul şedinţei, a considerat că este necesar să încalce această regulă a abstinenţei, tratându-şi transpunerea în act ca pe o interpretare. Prin acest act, Winnicott a ieşit din sfera observaţiei şi a intrat în cea a eticii. Dacă o privim din perspectivă etică, toate interogaţiile se vor ridica în jurul temei satisfacţiei analistului prin această intervenţie. Însă Bion ne mai atrage atenţia asupra unui fapt, şi anume acela că munca psihanalitică nu se poate limita doar la pură observaţie, aceasta trebuind să fie urmată de o intervenţie numită interpretare. Pentru aceasta el oferă câteva elemente-cheie, astfel încât aceasta să nu tulbure prea mult observaţia. Dacă ar fi să continui ideea lui Bion, o interpretare este eficientă prin consecinţele pe care le are asupra psihanalistului în primă fază. Dacă interpretarea acestuia nu produce nici o tensiune sau rezistenţă internă, atunci putem spune că ne menţinem în sfera protocolului observaţional şi ştiinţific al psihanalizei. Iar satisfacţia psihanalistului nu poate fi decât în această sferă şi în nici un caz în sfera emoţională sau comportamentală. Este ca şi cum ar considera că reacţia contratrasferenţială iese din sfera psihanalizei şi ar intra în sfera reacţiilor comportamentale cotidiene.
Prin aceste consideraţii consider că etica psihanalitică trebuie privită sub două aspecte. Pe de o parte ar fi acela al protocolului observaţional, iar celălalt ar fi cel al satisfacţiei analistului, satisfacţie datorată tensiunilor şi rezistenţelor interne. Despre protocolul observaţiei nu pot decât să subliniez, alături de Freud şi Bion, că aceasta reflectă esenţa şi fundamentul ştiinţific al psihanalizei. Partea legată de etică nu este decât un corolar secundar al observaţiei, care nu reflectă decât „neajutorarea primară” a psihanalistului. Aici fac o trimitere clară la ideea lui Freud că fundamentul oricărei morale, etici în acest caz, este legată de starea de neajutorare primară a bebeluşului. De aceea consider că certurile iscate în jurul eticii sunt complet inutile şi nu reflectă decât slăbiciunea poziţiei susţinute, atâta timp cât referirea nu se face la fapte şi la protocolul observaţional.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
Kant în "Întemeierea metafizicii moravurilor" susține că etica se fondează în împrejurul răspunsului la întrebarea "Ce trebuie să fac?" . Când el spune astea pleacă de la premisa că există o etică veritabilă, universal acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu "ce trebuie sa fca?", ci "Ce pot sa stiu despre ce trebuie sa fac?".
Tu vorbesti in articolul tau despre etica aplicata sau despre etica stiintifica? Pentru ca sunt doua concepte diferite. Vreau sa stiu pe ce tip de etica pui accentul in demonstrarea neajutorarii moralei in sine.
Atentia mea flotanta se centreaza in jurul cazului expus de tine si anume cel al lui Winnicot si Margaret Little si expun lucrurile asa cum le-am observat si le-am interpretat eu: mai degraba ea se afla in starea de "neajutorare primara" avand ca si drept conseconta tulburarea de personalitate bordeline, terapeutul in cazul de fata dorind a transpune mai rapud si mai eficient regresia in act prin eticii ortodoxe aplicative. Ca si-a satisfacut sau nu dorinta sa de a-si ajuta pacienta si prin asta dorinta de autonomie profesionala, e deja chestiune de filozofie, intrucat unul din principiile eticii ar presupune asumarea unor riscuri si evitarea cu orice pret a lezarilor/prejudicierilor morale, financiare, fizice sau psihologice in aplicarea unor tehnici sau proceduri terapeutice. Cu siguranta ar fi mult de discutat despre etica procedurala si masura in care o tehnica inovativa ar fi sau nu perceputa ca fiind non-etica in cadrul legislativo-normativ autohton al psihanalizei.
Etica, in cele din urma, tine de memele socio-culturale si legile transgenerationale perpetuate voluntar sau involuntar plus o doza de subiectivism suprageneralizat al binelui stiintific in raport cu utilitatea efectuarii acestuia sau beneficiile aduse in urma asumarii riscurilor si investitiilor.
Afirmi ca "Prin aceste consideraţii consider că etica psihanalitică trebuie privită sub două aspecte. Pe de o parte ar fi acela al protocolului observaţional, iar celălalt ar fi cel al satisfacţiei analistului,satisfacţie datorată tensiunilor şi rezistenţelor interne. " ; totusi care sunt criteriile pe care te bazezi in lansarea acestei asertiuni?
Astept cu interes raspunsul tau obiectiv/pur observational si onest/satisfacator pentru tine. 🙂
Modelul pe care l-am avut in minte scriind acest articol a fost acela al unei simple imbratisari. Atunci cand un celalalt este in suferinta reactia normala este aceea de a-l imbratisa, insa aceasta miscare afectiva este pe de alta parte si o scoatere din campul perceptiv vizual. Aceasta miscare a perceptiei de la stimulul perceptiv intens, intensitatea peste un anumit prag are un caracter neplacut, este modelul princeps pe care il da Freud pentru a exemplifica refularea. Considera ca aceasta este prima forma de refulare si abia ulterior aceasta se intaureaza ca transformare a afectului. Al doilea punct pe care il am in vedere este acela ca Freud considera ca orice morala isi are sursa in neajutorarea primara a bebelusului. Aceasta idee a lui Freud nu este altceva decat o reluarea a intrebarii lui Kant, dar pe care o fundamenteaza din perspectiva unui aparat psihic. Reactia afectiva este doar o continuare a unei reactii motrice intermediate de gandire. Dupa mine, nucleul central al intrebarii kantiene este acelasi, neajutorarea primara. Sistemul etic pe care l-am avut in vedere a fost cel de tip stiintific, insa consider ca acest model se poate constitui ca demers ulterior pentru orice tip de sistem etic. Orice sistem etic, cel putin dintr-o perceptie clasica a psihanalizei, nu este altceva decat o elaborarea secundara si o sublimare a unui nucleu psihic, in acest caz neajutorarea primara. Pe de alta parte am in vedere si incercarea lui Ferenczi cu analiza mutuala, care se poate constitui drept un exemplu rasturnat al incalcarii eticii. Ceea ce la DWW a fost o scurtare a timpului de obtinere si rezolvare a unei regresii, la Ferenczi a dus la complicatii morale din care singura solutie a fost renuntarea la o astfel de abordare terapeutica. Ferenczi a plecat de la niste necesitati de ordin practic cu scopul de a imbunatatii tehnica. Acestea se bazau pe o observatie proprie, insa in momentul cand a incalcat regulile, satisfactie initiala s- a transformat in insatisfactie.De aceea si ideea mea ca morala este o zona limita intre perceptie si satisfactie si am abordat-o ca pe un simptom. Simptom care nu este altceva decat un compromis intre faptul perceput si actiunea de satisfacere.
Kant în "Întemeierea metafizicii moravurilor" susține că etica se fondează în împrejurul răspunsului la întrebarea "Ce trebuie să fac?" . Când el spune astea pleacă de la premisa că există o etică veritabilă, universal acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu "ce trebuie sa fca?", ci "Ce pot sa stiu despre ce trebuie sa fac?".
Tu vorbesti in articolul tau despre etica aplicata sau despre etica stiintifica? Pentru ca sunt doua concepte diferite. Vreau sa stiu pe ce tip de etica pui accentul in demonstrarea neajutorarii moralei in sine.
Atentia mea flotanta se centreaza in jurul cazului expus de tine si anume cel al lui Winnicot si Margaret Little si expun lucrurile asa cum le-am observat si le-am interpretat eu: mai degraba ea se afla in starea de "neajutorare primara" avand ca si drept conseconta tulburarea de personalitate bordeline, terapeutul in cazul de fata dorind a transpune mai rapud si mai eficient regresia in act prin eticii ortodoxe aplicative. Ca si-a satisfacut sau nu dorinta sa de a-si ajuta pacienta si prin asta dorinta de autonomie profesionala, e deja chestiune de filozofie, intrucat unul din principiile eticii ar presupune asumarea unor riscuri si evitarea cu orice pret a lezarilor/prejudicierilor morale, financiare, fizice sau psihologice in aplicarea unor tehnici sau proceduri terapeutice. Cu siguranta ar fi mult de discutat despre etica procedurala si masura in care o tehnica inovativa ar fi sau nu perceputa ca fiind non-etica in cadrul legislativo-normativ autohton al psihanalizei.
Etica, in cele din urma, tine de memele socio-culturale si legile transgenerationale perpetuate voluntar sau involuntar plus o doza de subiectivism suprageneralizat al binelui stiintific in raport cu utilitatea efectuarii acestuia sau beneficiile aduse in urma asumarii riscurilor si investitiilor.
Afirmi ca "Prin aceste consideraţii consider că etica psihanalitică trebuie privită sub două aspecte. Pe de o parte ar fi acela al protocolului observaţional, iar celălalt ar fi cel al satisfacţiei analistului,satisfacţie datorată tensiunilor şi rezistenţelor interne. " ; totusi care sunt criteriile pe care te bazezi in lansarea acestei asertiuni?
Astept cu interes raspunsul tau obiectiv/pur observational si onest/satisfacator pentru tine. 🙂
Modelul pe care l-am avut in minte scriind acest articol a fost acela al unei simple imbratisari. Atunci cand un celalalt este in suferinta reactia normala este aceea de a-l imbratisa, insa aceasta miscare afectiva este pe de alta parte si o scoatere din campul perceptiv vizual. Aceasta miscare a perceptiei de la stimulul perceptiv intens, intensitatea peste un anumit prag are un caracter neplacut, este modelul princeps pe care il da Freud pentru a exemplifica refularea. Considera ca aceasta este prima forma de refulare si abia ulterior aceasta se intaureaza ca transformare a afectului. Al doilea punct pe care il am in vedere este acela ca Freud considera ca orice morala isi are sursa in neajutorarea primara a bebelusului. Aceasta idee a lui Freud nu este altceva decat o reluarea a intrebarii lui Kant, dar pe care o fundamenteaza din perspectiva unui aparat psihic. Reactia afectiva este doar o continuare a unei reactii motrice intermediate de gandire. Dupa mine, nucleul central al intrebarii kantiene este acelasi, neajutorarea primara.
Sistemul etic pe care l-am avut in vedere a fost cel de tip stiintific, insa consider ca acest model se poate constitui ca demers ulterior pentru orice tip de sistem etic. Orice sistem etic, cel putin dintr-o perceptie clasica a psihanalizei, nu este altceva decat o elaborarea secundara si o sublimare a unui nucleu psihic, in acest caz neajutorarea primara.
Pe de alta parte am in vedere si incercarea lui Ferenczi cu analiza mutuala, care se poate constitui drept un exemplu rasturnat al incalcarii eticii. Ceea ce la DWW a fost o scurtare a timpului de obtinere si rezolvare a unei regresii, la Ferenczi a dus la complicatii morale din care singura solutie a fost renuntarea la o astfel de abordare terapeutica. Ferenczi a plecat de la niste necesitati de ordin practic cu scopul de a imbunatatii tehnica. Acestea se bazau pe o observatie proprie, insa in momentul cand a incalcat regulile, satisfactie initiala s- a transformat in insatisfactie.De aceea si ideea mea ca morala este o zona limita intre perceptie si satisfactie si am abordat-o ca pe un simptom. Simptom care nu este altceva decat un compromis intre faptul perceput si actiunea de satisfacere.