 |
| Joaquin Bastida, Pe nisip |
M-am trezit de dimineata, am luat-o pe Irene si ne-am indreptat catre cafeneaua unde trebuia sa il intalnim pe Jampel. Eram cam ametit, dar incercam sa ma trezesc si sa imi dau seama ca e duminica. Jampel e italian, are nume de tibetan, si face cercetare a barajelor din Tibet. Irene e biolog in Madrid, studiaza cum barajele pot sa imbunatateasca mediul in regiunile aride ale lumii. Amandoi sunt asociati de un centru de cercetare faimos de politici publice. Cum Jampel era curios sa cunoasca comunitatea budista din oraselul campus unde locuiesc, ne-am hotarat sa mergem sa vizitam centrul infiintat de fratele lui Dalai Lama aflat undeva la marginea orasului.
Deocamdata suntem in cafeneaua cu nume de cafea organica, Soma. Jampel e vizibil incantat sa vada centrul, si planuim in jurul a doua cafele si unei prajituri. Ma intreaba daca am fost la centru. Ii spun ca nu sunt sigur, ca sunt doua comunitati budiste, si ca da, am fost sa meditez la una dintre manastiri. Dar ca nu sunt sigur care dintre ele e infiintata de fratele lui Dalai Lama. Gasim rapid drumul catre centru budist, si Jampel ma ghideaza cu usurinta cum sa ajung. E undeva la marginea orasului aruncat intr-o padurice. Are un titlu care spune centru de cultura budista si mongola. Pasim cu atentie prin padure si ne indreptam spre o casa unde cred ca se face serviciul de dimineata. Jampel e vizibil excitat si vrea sa ajunga cat mai repede. Eu sunt undeva intre lene si placerea de a fi impreuna cu cei doi, care sunt buni prieteni de cateva luni. Ma scald in noua intimitate pe care o impartasesc cu Irene si Jampel. Pare ca sunt ca mine, doi vizitatori de pe o planeta indepartata intr-o America rurala ocupata de manastiri budiste.
Jampel e inalt si chipes. Ambii parinti sunt ancorati puternic in budism. Mama preda in Roma studii budiste, iar tatal face munca de dezvoltare rurala in Tibet. Budismul tibetan ii locuieste viata intr-un mod decisiv, fara ambiguitate. Irene pare ca a cazut dintr-un film de Almodovar. E foarte draguta, a trecut prin scoala de fete catolica si imi povesteste despre conversatiile ei despre sex cu prietenii ei gay. E curioasa si interesata de budism, care a devenit aproape un limbaj de neevitat pentru o generatie hranita cu yoga, misticism oriental, calatorii in India si sedinte de meditatie Vipassana. Eu m-am nascut in lumea sedintelor de pioneri si am crescut citind Biblia pentru atei pe care o foloseam sa o conving pe bunica mea, femeie la saizeci de ani, ca religia este opiul maselor. Dupa ce am aterizat in America, am inceput sa gust din placerea cooperativelor, a teoriilor comuniste radicale, a sedintelor de yoga si meditatie si a psihanalizei facuta pe indelete, cu metoda.
Deocamdata fiica unor parinti conservatori, cumva admiratori ai lui Franco, impreuna cu mine, crescut de doi parinti comunisti, si cu un tanar puternic marcat de budism tibetan stam in fata lui Arija Rinpoche. Suntem adunati in jurul unei mese unde exista un text canonic budist, lamrim, pe care Rinpoche o sa il explice astazi. Rinpoche pare vesel, cu o inocenta aproape copilareasca. Sta cu un Macbook profesional in fata, pentru ca intalnirea de astazi e transmisa prin Skype catre alti enoriasi. O ia metodic prin canon si incepe sa explice simplu, in cuvinte directe, ce se intampla cu iluminarea, compasiunea, si alte lucruri pe care budistii le pretuiesc enorm. Nimic din ce spune nu mi se pare nou, dar nimic din ce spune nu mi se pare neclar. Rinpoche e ca un filosof analitic care si-a curatat limbajul de orice confuzie. Are o simplitate puternica, si dupa un timp de acomodare a inceput sa se uite direct in ochii celor care il ascultau. Din nou, ca filosofii analitici, ma impresioneaza, dar ma lasa rece. Rinpoche are multe din corpul unui om care a trait in China in timpul Revolutiei culturale. Bratele ii sunt ascetice, poate pentru ca a muncit timp de saisprezece ani intr-un lagar de munca.
Iesim din intalnirea de dimineata si imi dau seama ca nu e foarte comun sa il vezi atat de aproape si direct pe Rinpoche. Jampel pare cel mai curios si mai interesat si ar vrea sa mai stea. Irene vrea sa plece insa. Ne decidem sa plecam. Jampel intra intr-o conversatie cu o doamna cu doi catei uriasi, care miros puternic, ca si cum nu s-au spalat de cativa ani buni. Stau de vorba despre a doua comunitate budista, care are o istorie dramatica. Se pare ca la ultima vizita a lui Dalai Lama in oras, cei de la manastire au fost alungati de Dalai Lama din audienta. Mie mi se pare povestea foarte interesanta, Jampel insa are o sclipire de anxietate. Pare foarte nervos, iritat si totusi curios in legatura cu a doua comunitatea budista, rebela, din oras. Ii propun sa mergem sa o vizitam.
Intram in manastirea rebela, care se afla pe partea cealalta a orasului. O doamna foarte draguta ne intampina. Pe drum, am avut un schimb de replici acide cu Jampel. El insista ca manastirea tibetana e asociata cu regimul chinez si ca serveste un demon periculos. Eu, in buna traditia a religiei ca opium a popoarelor, incerc sa ii spun ca povestea e poate mai complicata. Jampel insista ca manastirea e contaminata si ca il serveste pe demonul Shugden, care fusese Buddha inainte sa fie transformat de Dalai Lama intr-un personaj nefrecventabil. In manastire, doamna ni-l arata pe Shugden, care sta intr-un colt, poate nu atat de impresionant pe cat lasa sa se intelega disputa asta feroce. Ca intotdeauna, sunt impresionat ca manastirile budiste au chipurile astea feroce de monstri, cu priviri sclipinde de ura, care sunt considerati Buddha completi, absolut iluminati. E ca si cum sunt aruncat intr-o manastire catolica din Toscana de Ev Mediu unde icoanele sunt pline de schelete, madone bolnave de ciuma, cu fetele ingrozite de spaima. Fetele de Buddha din manastire sunt violent expresive, exprimand ura direct. Ma uit la Jampel si pare ca e puternic tulburat. Spre deosebire de primul centru budist, de unde nu vroia sa plece, prezenta lui Shugden aici il face sa isi ia campii.
Plecam si ne oprim la restaurant. Shugden e acum intre noi. Intimitatea noastra initiala, de europeni descoperind o lume necunoscuta e acum rupta. Irene pare ca se simte rau, Jampel se hotaraste sa imi spuna cat de toxic poate sa fie mediul cu un demon interzis de Dalai Lama. Nu stiu ce s-a intamplat, dar am reusit sa il producem pe Shudgen, care e al patrulea personaj la masa. E ceva violent, dar si placut in anxietatea pe care o generam acum cu totii. Incepem sa ne contrazicem si simt placere in intensitatea pe care Jampel o orienteaza catre mine. Ma avertizeaza repetat sa rup orice relatie cu manastirea. Imi dau seama ca orice argument aici nu mai are rost. Intre noi exista o rupture de adancime, care nu poate fi reparata prin argumente. Suntem aruncati la un nivel primitiv, fain si plin de teroare. De aici nu putem decat inota stangaci.
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Ca de obicei citesc cu mare placere relatarea aventurilor tale.
Oare iluminatii ca Rinpoche sunt reci sau ne par noua a fi reci? Sa vorbesti de compasiune si sa inspiri distanta e contrariant totusi.
Mie Dalai Lama mi se pare un tip extrordinar dar si incoerent uneori, iar incoerenta lui ma fascineaza, a propos de iluminati.
Mi-a dat de gandit o fraza de la final: " Suntem aruncati la un nivel primitiv, fain si plin de teroare. De aici nu putem decat inota stangaci." Nu ca as intelege ceva. Lasi deschise o gramada de posibilitati "faine". Din nou m-ai facut curioasa.
Salut, Ioana, in anul nou. Pai da, ai dreptate, mi s-a parut cam rece Rinpoche, dar nici eu nu eram foarte cald, intelegi? Cat despre ultima fraza, eu sunt mai misterios, asa ca nu mi-o lua in nume de rau. Te las pe tine sa intelegi ce vrei, pentru ca asta e literatura.
bogdan a crescut cu 2 parinti "comunisti"
Sa zicem ca asa ar fi. Si? Aveti si o idee, stimate anonim, sau e doar o mica turnatorie "comunista"?
Imi place mult cum scrii, Bogdane!
Cat despre demonul Shugden, potrivit relatarii tale, mie-mi pare un demon strasnic, dar prietenos (/imblanzit), capabil sa starneasca intre doi prieteni chestii 'faine', care-s faine tocmai fiindca-s foarte primitive! Or am impresia ca pe demonii despre care poti sa vorbesti, ti-i apropii intr-un mod care-i face mult mai putin demonici decat insisi zeii ramasi intr-un soi de sfintenie de care n-ai voie sa te-apropii… Eh, dar asta-i literatura deja! 🙂
Multumesc, Alexa. Cred ca eu il imblanzesc pe Shugden, pentru ca demonul (dupa Dalai Lama) sau Buddha (dupa cei putini care il mai apara) e prilej de discordie in comunitatile budiste. Mai intai Dalai Lama l-a vazut ca Buddha, dar dupa asta l-a ostracizat si declarat demon. Imi e greu sa inteleg toata disputa asta teologica, care are si ramificatii politice. Dar cel mai interesant e ca budismul, care nu are multe interdictii, o are pe asta!
Si mie mi-a placut mult aventura si te felicit, Bogdan, pentru relatare (foarte vie)! Am sa continui un pic ideea, luandu-va pe tine si prietenii tai ca personaje de analizat. O explicatie ar fi desigur aceea ca ati produs un simptom isteric (angoasa isterica) la fel de frumos si de exotic precum demonul Shugden. Iar in alta varianta de interpretare a noastra, a comentatorilor, mai relationala, ar fi cred de insistat pe detaliile care fac diferenta dintre reactiile voastre, ale celor trei care erati acolo, pentru ca textul pe care ni l-ai oferit este extrem de bogat, de ofertant. Adica, intrebarea ar fi cum anume v-ati jucat fiecare cu aceasta jucarie, Shugden, si ce ati transmis unul altuia prin jocul personal.
M-a incitat si pe mine ideea ci angoasa isterica, si as vrea sa te rog, Georgiana, s-o detaliezi putin. Nu referitor la cazul in speta, ci la conceptul in sine. Ti-as fi recunoscatoare daca ai explica putin ce presupune asta pentru subiect. Multumesc.
Buna, Ioana! Freud descrie angoasa ca fiind de doua feluri. (1) angoasa ca nevroza actuala cauzata in principal de un factor extern episodic si in care, spune el, nu putem identifica cu exactitate ce rol joaca refularea (adica conflictul); nevroze actuale mai sunt neurastenia si ipohondria parca. Aici ar intra, de exemplu, un episod de genul celui descris de Bogdan (subiectul, cum zici tu, se sperie foarte tare de un obiect extern pentru ca il resimte ca amenintator) sau o situatie privativa de libertate sau o situatie in care subiectul se afla intr-un loc total necunoscut sau urmeaza sa dea examenele de bacalaureat etc. etc. Exista si expresii de genul "a intrat in nevroza examenelor" sau "a nuntii" 🙂 sau "a alegerilor electorale"… si (2) angoasa din nevroza isterica (nu o mai descriu ca inseamna sa scriu pagini intregi care s-au scris deja despre isterie); in acest din urma tip de angoasa, factorul determinant este jucat de catre conflictul psihic (dintre libido si fortele de refulare) si nu de catre un obiect extern (asa spune Freud). Ideea e, din cate am invatat si practicat eu pana acum, ca in ambele situatii descrise mai sus (1 si 2) exista si structura interna si obiectul extern declansator numai ca intre acesti doi factori este diferenta de pondere in cele doua situatii. Adica, cred ca si daca este vorba doar despre un factor extern, obiectiv, tot o parte isterica din noi traieste si manifesta angoasa pentru ca un obsesional are alte reactii fata de un acelasi factor (de exemplu, dezvolta ritualuri care ii izoleaza angoasa) si, de asemenea, in cazul al doilea, al unei nevroze isterice veritabile, intotdeauna exista factori externi de care se leaga angoasa subiectului (exemplu: o stire tv. sau vestea despre moartea unui vecin sau un fenomen meteo, o furtuna etc.). In situatia (2), desigur, angoasa apare in mod exagerat fata de ceilalti oameni (majoritatea), sa zicem asa, adica factorul extern e mult mai slab, mai neinsemnat (obiectiv vorbind).
Mai exista angoasa psihotica si de aceea am scris acum doua comentarii ca m-am gandit la angoasa isterica atunci cand am citit postarea. Si am folosit termenul pentru ambele situatii descrise de mine mai sus (1 si 2). Adica, cred ca o intamplare de genul celei descrise de Bogdan poate sa atinga in noi (in oricine) o zona isterica.
Imi place ideea ta ca am produs o angoasa de isterie. Cred ca eram intr-un loc care parea foarte dificil pentru toti cei implicati. Evident, Georgiana, m-am gandit ca am atins o zona foarte sensibila pentru toti. Dar tu stii bine, doar cand esti in zona asta extrem de sensibila, de acolo poate cu adevarat sa inceapa analiza- sau poate prietenia, sau poate relatia reala, acolo unde ai senzatia ca se prelucreaza o trauma, sau un disociat. Sau poate nu esti de acord.
Ba da, cum sa nu fiu de acord? Mi-a placut ideea ta pe relatie a grupului cu demonul… Imi aminteste de romanul SF "Sfera", a fost si film, mi-au placut foarte mult ambele (cand am vazut filmul, am avut impresia ca s-au regizat exact imaginile care mi-au venit mie in minte cand am citit cartea). 🙂 S-ar preta la o astfel de analiza. In textul tau, s-ar spune ca toti erati legati printr-o trauma comuna, ca intr-o familie, de exemplu, sau ca intr-o organizare sociala cum a fost cea postdecembrista, ca-mi amintesc acum de cartea lui Dorin. 🙂