Povestiri din relationalitate: Frica de prabusire

Cel mai ingrozitor lucru pe care il poti imagina deja s-a intamplat. Shrink phrase.

Eram in Denver si eram usor nervos. Trebuia sa vad o prietena pe care nu o vazusem din vara, si de care imi era dor, dar simteam ca am fortat cumva vizita. O contactasem pe Facebook cu cateva saptamani inainte si i-am spus ca vreau sa o vad, dar mi-a spus ca ar fi greu sa ne intalnim. In ziua cand eram in Denver ea se intorcea dintr-o calatorie mai lunga, neprecizata, care parea foarte obositoare. Pentru ca vroiam neaparat sa o vad, i-am spus ca imi prelungesc vizita cu o zi si ca sper sa o vad. I-am spus ca vreau sa innoptez la ea. A acceptat cu un aer usor business, ca si cum e fortata sa spuna da. M-am temut ca o pun intr-o situatie dificila. Dar vroiam sa o vad.  

Am cunoscut-o pe Ana intr-un seminar la Cornell, intr-o dupa amiaza de vara fierbinte cand toata lumea era transpirata in pantaloni scurti. Profesorul G., un neamt asimilat, scund si locvace, vorbea despre moduri diferite de a intelege timpul si arunca cu diacronie si sincronie la cateva propozitii. Extrem de cult, G. avea o carisma fascinanta, vorbea neintrerupt si reusea sa iti mentina atentia treaza. Ceva straniu se intampla cu mine, insa. G. lansa din cand in cand cate o petarda, aparent inofensiva, dar care se dovedea extrem de ofensatoare pentru mediul de stanga al scolii. De pilda eu eram intr-un curs de feminism si post-colonialism si invatam despre cum marxismul subaltern indian devenise un proiect radical de contestare a stangii oficiale americane in anii ’80-’90. Dar, desi spunea lucruri foarte provocatoare, G. avea capacitatea sa iti inghita furia, sa o neutralizeze, ca si cum ce spune el si ce simti tu e in fapt lipsit de importanta. In mediul radical de stanga al scolii, G. ne spunea ca face cateva mii de euro pentru articolele care le publica pentru un important ziar german, ce masina de lux si-a luat si ca este un intelectual de mare succes, cum l-a introdus el pe Derrida la universitatea lui. In fata unor doctoranzi care abia au bani sa isi cumpere carti, G. ne spunea ca el contesta o ortodoxie care spune ca profesorii trebuie sa fie saraci. Asa ca el se dadea pe sine ca exemplu de succes profesional. Arunca cu observatii cum gay-ii din Renastere erau asa si asa, mai degraba criminali, sau ca feminismul a murit ca miscare politica si academica. In fata unor oameni care lucrau in teorie feminista si queer, G. spunea senin ca munca lor e de fapt inutila. Insa mai straniu era ca, desi eu am un radar foarte bun, si am o capacitate buna sa ma enervez, simteam ca sunt neutralizat, ca si cum sunt intr-un nisip din care nu pot imi misc picioarele.

Tin minte ca nu stiam foarte bine daca sa imi articulez sau nu furia cu G. M-am gandit sa il provoc si eu si l-am intrebat daca nu e ingrijorat ca lumea poate sa fie foarte invidioasa pe ce descrie el ca o cariera incredibila. Cred ca i-am dat apa la moara pentru ca inceput sa apese si mai tare pe pedala reusitei lui. Cumva, poate ca l-am impins sa isi expuna si mai puternic cinismul. Ma gandeam cat de subtil lucreaza emotional cu noi, pentru ca in fata intrebarilor care trebuiau sa il provoace, el ramanea incantat. Le dezamorsa una cate una, dupa ce isi arunca propriile lui torpile. G. reusea sa taie din furia criticilor, in timp de o alimenta subtil prin observatii ofensatoare.

O atmosfera ciudata de agresivitate pasiva, foarte somnolenta si tenace iti intra in maruntaie. Atunci m-am indragostit de Ana. O doamna foarte articulata a inceput sa il ia la intrebari pe G., dar mai ales sa isi expuna propriile reactii. Ana ne-a spus ca se simte rau, ca desi nu vrea sa il provoace pe G., senzatia ei este ca el nu propune decat o forma de cinism dura, in care academia nu inseamna decat pe cine cunosti si cati bani faci. Ca G. demonteaza orice forma de rezistenta autentica si o trivializeaza. Si mai ales ca G este un exemplu de cadru academic care pare sa fi uitat pasiunea intelectuala pentru exercitiul de putere al prestigiului profesoral. Cred ca mai toti simteam ce articula acum Ana liber in fata tuturor, dar parca spunea lucrurile astea miscandu-se dincolo de nisipul tenace, mlastinos, intins cu abilitate de G. Profesorul  a reactionat dupa cum ma asteptam, a felicitat-o pentru critica ei, si apoi dupa curs s-a dus si a imbratisat-o. Am intrebat-o ce a simtit cand l-a imbratisat. Mi-a spus ca nu a vrut, ca s-a simtit fortata sa faca asta, dar in acelasi timp nu putea sa il respinga uman. G. functiona ca un sarpe care trebuia sa anihilieze orice forma de critica ori rezistenta morala. Ca un cinic disperat sa genereze rezistenta morala, G. se hranea din opozitia pe care o crea pentru a o distruge subtil, cu intensitate.

Acum am ajuns in Denver sa o vad pe Ana. Eram cu Nere si ne intorceam din Boulder dupa ca urcasem pe Muntii Stancosi. O sunasem pe Ana, care parea deprimata si fara chef de vizitatori, si care a sugerat ca ar putea sa nu fie disponibila pentru socializare. Din nou simteam ca am fortat. Pe autostrada, m-am ratacit usor in cautarea directiei, iar Ana, care si-a dat seama ca intarziem, m-a sunat sa imi propuna sa trec pe la un restaurant thailandez si sa cumpar supa si macaroane fierbinti. Mi-a explicat ca ea si Monica, partenera ei, sunt racite si au nevoie sa se puna pe picioare. Ciudat, dar mi-a placut ca m-a sunat sa imi ceara sa fac ceva pentru ea. Mi-a mai taiat din vina ca fortez, ca sunt intruziv, si mi-a oferit sansa sa fac ceva pentru ei. Cred ca Ana si-a dat seama ca sentimentul de vina trebuie intalnit cumva, si ca o „cumparatura” poate sa reduca din senzatia de dezechilibru.

Ajung in casa ei, unde un caine, cateva pisici si cele doua femei par ca tocmai s-au trezit din somn. Ne punem la masa si avem vin spaniol. Ana tocmai s-a intors dintr-o vacanta cu tatal ei, si ne-a descris in amanunte cat de grea a fost interactiunea. Tatal ei a fost o experienta dificila. Ana preda la universitate, e activista de stanga, extrem de sensibila la observatii rasiste sau homofobe. Impreuna cu tatal ei, au condus cu masina in California pentru o saptamana. El a facut observatii despre cum fura indienii (adica Native-Americans), sau cum republicanii americani sunt buni si integri spre deosebire de stanga americana. Politica Anei a fost sa evite cat se poate subiectele dificile, dar in acelasi timp a simtit ca exista ceva real in conflict, pentru ca altfel se discuta doar platitudini. A evitat totusi conflictul. Nere, al carei tata vine la masa de Craciun din Lisabona si face o panarama similara de dreapta, se identifica puternic cu Ana.  Ocupatia favorite a tatalui lui Nere este sa-si enerveze fiicele si fosta nevasta cu politica lui, opusa serios femeilor din casa. Monica, crescuta intr-o familie de imigranti evrei, comenteaza asupra dificultatilor familei legate de subiectul tabu Palestina, care nu trebuie deschis, si pe care ea il deschide cu incapatanare. Adaug si eu la masa disconfortul pe care il simt si eu cu ai mei cand se ajunge la maghiari sau tigani. E ciudat, dar desi suntem mai onesti decat am fi in familiile noastre individuale, subiectul nostru favorit ramane familia, in varianta ei disfunctionala, sau cat credem ca ne-am despartit politic sau emotional de ea.                        

Ma trezesc de dimineata si avem covrigi cu branza la mic dejun. Sentimentul ca sunt intruziv aproape ca mi-a disparut, dar inca se afla in corp, ca o amenintare teribila si atragatoare, ca o frica de prabusire care stiam ca s-a intamplat si care ma speria pentru ca se putea intampla din nou. Stiam ca, subtil, frica de prabusire, familia disfunctionala politic si sentimentul meu de intruziune sunt strans legate. Dar nu stiam cum, sau mai degraba legaturile erau atat de putin trasate, atat de greu de perceput, incat nu stiam exact cum pulsau in materia grea, dificila a amintirilor mele.

Dupa micul dejun, Monica ne-a propus sa ne uitam la un episod din Hoarders. Eu am avut o rezistenta initiala la idee, pentru ca stiam cat de dificil mi-ar fi sa ma uit la show. In Hoarders, sunt expusi oamenii care sufera de mania acumularii de obiecte. De obicei extrem de saraci si fara resurse, ei acumuleaza obiecte de tot felul si se izoleaza enorm. Intentia show-ului este sa performeze o interventie. Familia este chemata la fata locului unde un terapeut de obicei le explica hoarders-ilor unde sunt emotionali si cum sunt perceputi de altii. Familia e ingrozita si noi, spectatorii, suntem ingroziti cu ea. Povestea se termina de obicei cu salvarea bolnavului, care isi intelege patologia si ai carui casa este curatata. Ideea salvarii, a finalului redemptiv, este ca iti ofera Solutia Magica, dupa ce episodul te-a trecut prin emotii radicale ca rusinea si dezgustul provocat de bolnavi. Hoarders, ca un film de Almodovar, iti propune ceva radical in sentimentalismul dezlantuit, in expunerea publica a ceva ce este de ne-marturisit. Am inceput sa inteleg de ce Hoarders provoaca atata fascinatie. Isi expune privitorul la o situatie extrema, pe care cu totii ne-o imaginam posibila atunci cand suntem deprimati. Un hoarder este incarnarea fricii de prabusire, sau a ceea ce cateodata se simte in analiza sustinuta, a regresiunii catre un stadiu schizoid, in care te-ai despartit de lume. Hoarders te impinge in zona rusinoasa, a fricilor extreme de rupere complete de familie si de tesatura sociala care te formeaza. Hoarders, la propunerea Monicai, a fost un comentariu destept la fricile noastre dezlantuite. Am vazut (din nou) cu ochii deschisi cel mai ingrozitor lucru pe care l-am imaginat.