Zece lucruri pe care le-am aflat între Crăciun şi Anul Nou

1.  Nu ştiam că Bach, căruia Dumnezeu îi datorează totul, le abuza pe coriste. Stă scris negru pe alb în Books, o revistă care nu se remarcă totuşi prin umor.

2. Nu ştiam că Marie-Josée Croze a încarnat-o pentru eternitate pe ducesa Sanseverina în adaptarea televizată a Mănăstirii din Parma realizată de Cinzia Torrini. Nu m-am îndoit însă niciodată de calităţile de scenarist ale lui Stendhal, despre care Paul Léautaud spunea, pertinent:

Nu întâlneşti la el nici un rând de dragul frumosului, al pitorescului, al amuzamentului. Ci întotdeauna ceva interesant.

3. Nu ştiam că François Damiens excelează în umor belgian şi că încurcăturile sale cu camera ascunsă ne dezvăluie un actor extraordinar, care totodată merge foarte rar la cinema şi nu se uită nici măcar la filmele sale, ceea ce mi-l face încă şi mai simpatic.

4. Nu ştiam că scriitorul elveto-german Ludwig Hohl, care a trăit douăzeci de ani într-o pivniţă din Geneva, îi sfătuia pe scriitorii mediocri să scrie romane pentru a câştiga cititori – şi dreptul de a se preocupa de stilul lor, pentru a-i pierde. Tot din Books. 

5. Nu ştiam că, în afară de căsătoria pentru toţi*, cele mai vii pasiuni din Franţa în timpul Revelionului le-a declanşat întrebarea dacă femeile ar trebui să se epileze complet sau nu.

6. Nu ştiam că termenul de burn-out, desemnând o nouă patologie medicală, a fost creat în anii şaptezeci de un psihiatru american, Herbert J. Freuenberger. El a vrut să desemneze astfel o formă de epuizare profesională: un incendiu care se propagă în interiorul individului. Filosoful belgian Pascal Chabot a scris un eseu pasionant despre această patologie a civilizaţiei: Global Burn-Out, apărut la PUF.

7. Nu ştiam că regizorul italian Dino Risi a studiat psihiatria. Despre decrepitudinea bătrâneţii şi pentru a plonja într-altă formă de depresie decât burn-out-ul, nimic mai nimerit să revezi în seara de Ajun Ultima dragoste, cu Ugo Tognazzi şi delicioasa Ornella Mutti.

8. Nu ştiam că Il Tigre al aceluiaşi Dino Risi, ca şi Il Sorpasso, ale căror structuri narative sunt apropiate de cea a lui Swimmer de Frank Perry – o altă capodoperă, reprezintă antidoturile cele mai eficiente pentru Ultima dragoste. Cinematografia italiană a anilor şaizeci a avut un har pe care nu l-a mai regăsit niciodată.

9. Nu ştiam că şi elveto-germanii sunt capabili să mă emoţioneze, cu Die Wiesen-Berger, un film de Bernard Weber şi Martin Schilt despre cântăreţii alpini cărora li se cere să se producă la Shanghai. S-ar crede că e vorba despre o formă de umanitate specifică oamenilor de munte elveţieni. Să o transmiţi nu e uşor. Încă o dată însă cinematografia face minuni.

Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

10. Nu ştiam acest citat al lui Bernard Shaw (să observ în treacăt că e întotdeauna nimerit să-ţi închei însemnările mai umorale cu un citat de Bernard Shaw sau de Oscar Wilde… vei fi astfel mai uşor iertat):

Cred că o femeie care îi aduce papucii unui bărbat este un spectacol dezgustător. În plus, eu nu vi i-am adus niciodată, îi spune Bernard Shaw unei tinere, şi am de altfel o părere mai bună despre dv. de când mi i-aţi azvârlit în faţă.

Nu ezitaţi să procedaţi la fel!

* Este vorba despre foarte recentele şi aprinsele discuţii în forurile legislative şi în mass-media franceze despre dreptul la căsătorie al persoanelor de orientare homosexuală (n. trad.).