 |
| Charlotte Rampling in The Night Porter (1974) |
Cand eram mic obisnuiam sa rasfoiesc cartile din biblioteca alor mei si sa caut poze. Ma duceam in camera de zi si ma puneam pe cautat in scheletul mare de lemn, asa cum mi se parea atunci, al unei dihanii curioase, care ascundea multe pliuri si secrete. Exista ceva eliberator cand gaseam o poza, pentru ca, plicitisit de textul simplu, cursiv, imi doream sa gasesc un vehicul pentru imaginatia mea vizuala. Atunci cred ca am vazut primele corpuri goale, iar ele erau in cartile despre Holocaust. Imi aduc aminte de pozele cu barbati si femei schilozi, muritori de foame si, ciudat, aveam o usoara fibrilatie, care acum mi se pare ca era erotica. Si acum mi se pare ca sunt confuz cand vad un corp anorexic, al unui model, de pilda, pentru ca pendulez intre mila, teroare si o vaga excitatie erotica.
Mi-am adus aminte de senzatia asta cand am vazut The Night Porter (1974). Filmul regizoarei italiene Liliana Cavani nu este un film care sa ruleze ca poveste etica despre nazism si Holocaust. Dimpotriva, el are caracteristica unui film de avangarda, care vrea sa demonteze locurile comune despre relatia dintre detinuti si tortionari in lagarele de concentrare naziste. Trebuie sa iti imaginezi ca Charlotte Rampling, la douazeci si opt de ani, splendida si aproape anorexica, joaca rolul unei foste detinute care se indragosteste de un doctor nazist. La treisprezece ani dupa sfarsitul razboiului, nazistul jucat de Dirk Bogarde este portar de hotel. El este parte a unui ciudat proces terapeutic initiat de grup de ofiteri SS, prin care ei vor sa il curete de vina de a fi fost parte a abominabilelor lagare de concentrare. Bogarde, totusi, vrea sa locuiasca in umbra si sa fie in continuare portar de noapte. Ce il desparte de terapia SS este rusinea ca a trait Holocaustul, si ca se indragosteste de victima lui, Charlotte Rampling. Rusinea pare sa fie aici singura legatura cu moralitatea, care este abandonata ca inutila de grupul de ofiteri SS emancipati.
Povestea se termina printr-un sacrificiu al celor doi si pare sa fie o ilustrare a dragostei absolute, care are, bineinteles, structura sado-masochista. Cel mai interesant artificiu al filmului, insa, este ca Rampling, in haine SS, isi seduce tortionarul si scenele de sex devin excitante. Ca un print Henry care se duce la o petrecere in haine de ofiter nazist, cei doi leaga sexul de hainele negre cu fire rosii, care sugereaza dominatie absoluta si putere. Ca hainele militare care devin trendy, prin anii optzeci, prin asocierea cu disciplina si puterea, The Night Porter produce o poveste in care dominatia uniformei negre, sadomasochismul si sexualitatea sunt tesute strans. Dincolo de problema pusa prost care leaga practicile S&M de nazism, ce face filmul foarte interesant – dar si teribil – este ca deodata il gasim pe nazisul bun care are parte de o salvare prin dragoste. Fimul permite – si chiar incurajeaza – o astfel de identificare, in care poti sa te imaginezi Dirk Bogarde si sa nu iti fie rusine. Cu alte cuvinte, privirea umanista a filmului descopera latura “umana” a tortionarului.
The Night Porter sugereaza un raspuns direct la o problema care a macinat constiinta celor care s-au gandit ce ar fi facut daca ar fi trait in timpul lui Hitler. Raspunsul umanist pe care ni-l da filmul este ca desi ai fi fost distrus etic, o parte din tine ar fi supravietuit normal. In varianta imblanzita a povestii, tortionarul cel rau care are o parte umana, care il salveaza, a castigat Oscarul cu The Lives of Others. Acolo, “mica” diferenta era data de faptul ca personajul rau este ofiter STASI, si nu ofiter nazist.
 |
| Scena din Lacombe Lucien |
The Night Porter nu este unic prin faptul ca te pune in pozitia sa relativizezi ceea ce este condamnat ca rau etic. Filmul lui Louis Malle, Lacombe Lucien, care a aparut in acealasi an, 1974, vrea sa se alinieze in acelasi gest umanist. Lacombe, care este un tanar taran naiv, care traieste in timpul razboiului, nu intra in Rezistenta franceza, dar este cooptat de varianta franceza de ocupatie a Gestapo-ului. Desi comite atrocitati, el se indragosteste de o tanara evreica si este in final executat de Rezistenta. Ca in The Night Porter, colaboratorul, de data asta, are o parte umana frumoasa si iti sugereaza ca tu ai fi putut sa fii de partea invinsilor, sau de partea raului etic. Tu, ca Lucien Lacombe, sau ca ofiterul SS din The Night Porter, ai fi putut alege prost istoria.
Problema privirii umaniste nu este ca te pune in postura sa te imaginezi ca nazist sau colaborator. Mie mi se pare exercitiul foarte provocator si merita gandit. Problema este ca prin faptul ca iti sugereaza ca ai putut sa fii tu in rolul de criminal politic, se anuleaza orice forma de rezistenta la opresiune. Rezistenta la dominatia politica, oricare ar fi fost ea, complicata, plina de ambiguitati, impura este totusi diferita de
nu e nicio o diferenta intre Rezistenta franceza si colaborationism.
Desi diferentele sunt complicate si multiple, exista totusi, schimband cadrul, o diferenta importanta intre Herta Muller si Dan Voiculescu. Atentie, diferenta nu este una de esenta etica, in sensul in care Muller este angelica, iar Voiculescu este criminal. Diferenta este legata de cum intelegem trecutul si, mai ales, cum ne imaginam in viitor. Prin faptul ca anuleaza diferente importante, filmele anului 1974, in haine de avangarda, produceau un val conservator de sentiment politic. Ca raspuns la o naratiune care insista obsesiv ca nazistii sunt fundamental rai, ele sugerau versiunea extrema, a anularii diferentelor etice.
Filmul romanesc dupa 1989 se zbate si el cu problema reprezentarii celor rai si celor rezistenti. Desi de multe ori subtil vede diferente importante, cum ar fi contrastul intre securistul-acum-intreprinzator si profesorul de istorie din A fost sau nu a fost?, ce se pierde este sentimentul ca rezistenta conteaza, ca merita sa fii altfel, sau sa te opui la ce crezi ca este politic ingrijorator. Partea conservatoare a cinematografului romanesc este ca nu imagineaza solutii colective de rezistenta la autoritarismul pietei. Daca rezistenta dupa 1989 in filmul romanesc a fost ca nu mai spui povesti etice, asa cum spuneai inainte, noul val romanesc face sa dispara complet sentimentul ca exista alternative etice, colective de opozitie la rasism, homofobie sau dominatia pietei.
 Bogdan Popa
este pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.
|
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
