Am fost sa vad filmul lui David O. Russell, Silver Linings Playbook, pentru ca am fost curios sa vad cum poti reda experienta unei persoane cu tulburare bipolara. A fi bipolar inseamna ca o persoana are experiente frecvente si epuizante in care este fie foarte energetica, fie extrem de deprimata. Bipolaritatea e o conditie care se trateaza cu terapie si medicamente. Starea de spirit este fie foarte sus, fie foarte jos. E greu de atins o stare medie, lipsita de intensitate maxima. Din experientele unor prieteni apropiati, stiu cat de dificila e pentru persoana afectata si pentru cei care o inconjoara. Citisem de curand The Marriage Plot, romanul lui Jeffrey Eugenides, in care unul din personajele principale, Leonard, e bipolar, si mi s-a parut ca inteleg cat de greu este traiesti in pielea cuiva afectat de bipolarism. Ce nu mi-a dat insa Eugenides a fost experienta senzoriala a experientei unei persoane care trece prin astfel de stari. Filmul lui David O. Russell este destept facut, pentru ca vrea sa surprinda tocmai nivelul primitiv, direct, a ce inseamna sa actionezi si sa te simti bipolar.
Russell este un regizor inteligent, lansat in cinematograful independent, care vrea sa spuna lucruri serioase atunci cand filmeaza. El ia doi actori care sunt deja stampilati de industria de film pentru roluri subtiri, Jennifer Lawrence si Bradley Cooper si ii distribuie in roluri puternice si complexe. Bradley Cooper e fost profesor de scoala primara care se reintoarce acasa dupa opt luni de detentie, o casatorie esuata si un diagnostic de bipolaritate. Jennifer Lawrence e o tanara care a reactionat la moartea sotului prin a face sex cu toti colegii de birou. Amandoi stiu ca ceva nu este absolut kosher legat de starile lor emotionale. Si sunt atrasi unul de celalat pentru ca percep cumva ca sunt disfunctionali si ca se pot ajuta reciproc.
De aici, ce face Russell cu camera este incredibil. Il urmareste pe Cooper cand e in masina, cand e la terapeut, cand alearga pe strada, cand citeste si cand e in criza. De fapt personajul lui Cooper e permanent in criza. Si noi intram odata cu el starea lui de spirit. Ii simtim pulsul accentuat, starile de confuzie cand nu intelege de ce e agresiv. Ii traim anxietatea si deruta, Traim in spatiul pe care il genereaza, unul al agitatiei si al vointei de a se vindeca. Regizorul nu ne lasa totusi sa alunecam fara placere si control in mintea lui Cooper sau in gesturile nervoase ale tinerei jucate de Jennifer Lawrence. Ceea ce creeaza el e senzatia ca traiesti cu bipolaritate, dar in spatiul sigur al fictiunii cinematografice. De fapt, Russell face mult mai bine ceea ce Spike Jonze a incercat cu Being John Malcovich si a esuat. Russell te face sa traiesti senzorial momentele de tensiune, de confuzie, de agitatie a unei minti in efervescenta, care are stari disociate, in care nu stii de ce faci ceea ce faci.
Russell stie ca trebuie sa isi vanda filmul in conventia de happy-end a cinematografului mainstream american. Happy-end-ul (fie un sarut, fie o imagine idilica de final, fie inceputul unui aventuri) este indispensabil pentru vanzari, si e greu sa vezi filme fara conventia asta suprema. Dar, dincolo de ce face Russell cu finalul, el reuseste sa faca un alt lucru extraordinar. El reuseste sa captureze viata unui cartier din Philadelphia cu pasiunea extraordinara organizata in jurul meciurilor de fotbal american. Russell e foarte patrunzator cand surprinde legaturile de familie, de prietenie intr-un cartier de clasa mijlocie. Ele ii sustin pe cei care cad din normalitatea psihica si sociala, asa cum se intampla cu personajul lui Cooper. Ele de fapt reprezinta adevarata retea de sustinere a celor care devin anormali. Atentie, familia sau prietenii nu sunt mai “normali” decat Cooper. Tatal, interpretat excelent de Robert de Niro, este un jucator compulsiv care traieste pentru risc si momentele de excitatie ale meciului jucat de Eagles. In momentele lui de furie, la fel ca propriul fiu, devine furios si agresiv. Prietenul cel mai bun a lui Cooper traieste intr-o relatie grea, in care se descarca in garaj ascultand Metallica si lovindu-se cu furie de perete. Cooper este insa deviant pentru ca a avut un moment de furie orb, in care l-a maltratat pe amantul nevestei.
Filmul lui Russell formuleaza o intrebare care l-a framantat si pe filosoful Bernard Williams. Cum se face ca mai toti incalcam legea din cand in cand, dar doar unii dintre noi fac inchisoare pentru asta? Retrospectiv, poti sa explicit lucrurile diferit: pentru ca ai fost mai precaut, pentru ca stii cum se incalca legea, pentru ca ai principii solide si ca o faci rar. Personajul lui De Niro si-a pierdut cumpatul pe stadion si i-a fost interzisa prezenta in arena. Personajul lui Cooper si-a pierdut mintea odata cand si-a vazut sotia in pat cu amantul. El a fost inchis pentru atac, si-a pierdut slujba si a descoperit ca e bipolar.
Filmul lui Russell cred ca e de vazut pentru ca te pune in pozitia nu numai sa intelegi ce inseama bipolaritatea, dar si sa o simti. Iti creeaza experienta agitatiei extreme si starii de criza. Intre timp iti pune intrebari serioase legate de noroc si sanatate psihica si iti descrie viata intr-un cartier din Philadephia. Nu e rau pentru o ora si patruzeci de minute…
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Merita analizat filmul Sessions (2012) cu Helen Hunt…
Cred ca filmul are multe de spus, dar acrediteaza cumva ideea ca doi oameni care nu se simt prea bine se pot sustine unul pe celalalt, ceea ce e, am impresia, departe de realitate.
Un film agreabil de vizionat duminica, refreshing.
Realitatea este ca asa a functionat majoritatea oamenilor inca de la inceput: s-au sustinut unul pe celalalt, chiar daca niciunul nu era bine. Numai in ultima suta de ani au aparut terapeutii si psihanalistii, desi nu e evident deloc ca ei se simt neaparat mai bine decat ceilalti.