Revenind la istoria mai recentă doresc a susţine ideea că de fapt ceea ce se transmite transgeneraţional este legea. Supraeul este un moştenitor direct al legii în care funcţionează individul într-o societate dată. Oedipul ar fi adaptarea individuală la legea dată. Aceasta este o aplicaţie la nivel de societate a unei mişcări intrapsihice. Evenimentele la care mă refer sunt cele începând cu anul 1900, odată cu apariţia oficială a psihanalizei. Spaţiul geografic este cel al României.

Gheorghe Brătescu a descris întreaga istorie a dezvoltării psihanalizei în lumea medicală românească. Asta a fost până în momentul instaurării comunismului şi interzicerea oficială a psihanalizei de la amvonul Academiei Române în anul 1952. Totuşi, psihanaliza a rezistat acestui flagel politic prin câţiva oameni interesaţi în continuare de ideile psihanalitice. De specificat aici că destinul psihanalizei la început a fost legat de cel al dezvoltării psihiatriei, însă, odată cu instaurarea brutală a comunismului, aceste istorii intersectate au fost dezintricate, pentru ca ulterior, începând cu anul 1977, această istorie a fost relegată de cea a psihologiei. Nu am o vedere clară şi detaliată a modului în care aceste destine s-au intricat şi dezintricat. Anul la care mă refer este cel al Mişcării de Meditaţie Transcendentală care a avut loc în cadrul Institutului de Psihologie cu avizul Ministerului Cercetării din acea vreme. Însă această curiozitate intelectuală, care părea a fi o gură de aer proaspăt în discursul materialist-dialectic al acelor vremuri, a avut o influneţă negativă asupra intelectualităţii din aceea vreme şi asupra psihologiei în special. În urma acestor evenimente, Institul de Psihologie a fost închis până la redeschiderea sa de la începutul anilor ’90. Singura formă de supravieţuire a psihologiei a fost cea din cadrul Ministerului de Interne şi al Ministerului Apărării Naţionale. Psihanaliza pare a fi avut un destin mai norocos, în sensul că a fost o practică clandestină individuală. Într-o formă directă, politicul a avut o influenţă asupra practicii psihologiei şi a psihanalizei. Politicul a substituit aproape integral funcţia de testare a realităţii.

După acel amestec dintre psihologie şi tehnicile de meditaţie transcendentală care au folosit ca declanşator al interzicerii psihologiei, în anii ’90 aceasta îşi reia traiectoria existenţială cu destul de multe zbateri şi eforturi. Înfiinţarea Colegiului Psihologilor şi legea 213 din 2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică duc în sfârşit la instaurarea legalităţii în ceea ce priveşte funcţionarea acestei meserii. Psihanaliza este şi ea acceptată de către Colegiu ca practică terapeutică legală. Însă surpriza este acea că în COR (Clasificarea ocupatiilor din Romania) această ocupaţie are o definire de sine stătătoare conform legislaţiei în vigoare, dar în cadrul CAEN (Clasificarea activitatilor din economia Romaniei) această ocupaţie este încadrată „în alte activităţii referitoare la sănătatea umană”, printre care sunt incluse şi terapiile alternative de tip bioenergetic, ayurvedic etc. Dezamăgirea este mare pentru toată lumea, pentru că asta este ca şi cum statutul oricărei practici de tip psihologic este asociat cu cel al practicilor oculte şi nesuţinute de nici o dovadă ştiinţifică, ci doar de credinţa grupală. Este un fel de reîntoarcere în timp la momentul Mişcării Transcendentale care a dus la interzicerea psihologiei şi aruncarea anatemei asupra acestei practici. Legea actuală este doar întoarcerea refulatului. Decizia politică a marcat definitiv practica psihologică şi cea psihoterapeutică prin invalidarea acesteia ca ştiinţă de sine stătătoare. Supravieţuirea acestei practici în perioada comunistă a fost una invalidantă datorită legilor acelor vremuri, iar practica actuală pare a fi lovită de simptomul neputinţei şi derizoriului în faţa legii. De altfel şi cadrul terapeutic cred că este lovit de această intricare a politicului, în sensul că unul dintre cele mai frecvente sintagme legate de această practică liberală este aceea că

pacientul nu investeşte suficient în terapie

sau că

economia psihică a pacientului nu îi permite să urmeze o terapie. 

Ca şi cum pacientul ar fi lovit de flagelul necruţător al masochismului neputinţei, al lenei. Uneori nu îmi pare decât că această sintagmă este doar o parafrazare a vorbelor lui Lenin:

Dacă nu ştii, te învăţăm; dacă nu poţi, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm.

Politicul a substituit realitatea, iar cadrul terapeutic a devenit unul politic.

Cadrul terapeutic este rezultatul unei legi, chiar dacă unul de tip ştiinţific. Însă din momentul în care politicul de la noi a devenit extrem de invalidant în raport cu acest cadru, regulile terapeutice pot deveni cu uşurinţă un instrument de amendament politic al pacientului. Cred că acest specific secund al practicii terapeutice româneşti merită investigat cu mai multă atenţie.