O fereastră deschisă spre Paradis

Non si pasce di cibo mortale
Chi si pasce di cibo celeste

spune Oaspetele de piatră lui Don Juan care-l pofteşte la masă.

Cine se împărtăşeşte cu hrana cerească nu are nevoie de hrana muritorilor. O fereastră deschisă spre Paradis, cuvenită nu numai morţilor care au binemeritat-o, dar şi contemplativilor, misticilor care reuşesc să fuzioneze cu Divinitatea în această viaţă. Gustul hranei cereşti este superior oricărei alte hrane. Conceptul însuşi de Paradis – în Creştinism, în Islam – implică o juisare de un tip special, mai înalt, mai intens. Misterele antice promit o postexistenţă deplină celui iniţiat, în timp ce profanii vor trăi în Hades una larvară. Misticul prin anticipaţie, iniţiatul, omul mântuit cunosc o stare în care fiinţa se bucură de bunuri de un tip superior, inconceptibil aici. Lumea de Dincolo, postexistenţa, sunt stări în care „a fi” şi „a avea” se confundă. În sfârşit! Astfel, într-o viaţă alta, („viitoare” numită impropriu, căci ne aflăm în afara timpului), se rezolvă contradicţia între „a fi” şi „a avea”. Ai parte de hrana cerească, te bucuri de alte „bunuri”.

Dar această condiţie fericită, a unei posesiuni legitime, este o recompensă, recompensa unei existenţe pure. În slujba comunităţii (în mozaism) sau individuală (sfinţenia creştină, de obicei – există şi sfinţi care au binemeritat pentru comunitate). Lumea de dincolo, în care vei poseda fără să înfrângi regula de fier a monoteismului, fiinţarea epurată, este ultimul argument al religiilor.

Terorii ontologice, Iadul, îi este complementară făgăduinţa paradisiacă.