Regresia lui James Bond

Acest text se bazează pe ultima producţie a francizei James Bond, cea numită Skyfall şi regizată de Sam Mendes.

Regresia, aşa cum este ea definită de psihanaliză, este o întoarcere în sens invers spre poziţii ce au fost depăşite. Această regresie poate fi privită din trei puncte de vedere: temporală, topică şi formală. Eu o să mă refer în acest caz la o regresie culturală, pentru a-mi uşura desfăşurarea narativă.

Ca spectator, deşi un pic specializat în cazul ăsta, am urmărit cu sufletul la gură demersul cinematic asupra acestui moment din aventurile lui James Bond. Iniţial, plecăm de la acelaşi James Bond pe care îl ştim, adică un agent secret britanic foarte eficient. Deşi… începutul este unul în care Bond nu pare a face faţă cu o prea mare eficienţă unei situaţii de luptă. Pentru o scurtă perioadă de timp îl pierdem într-o stare depresivă. Apare îndoiala asupra eficienţei sale. Îndoiala, poate cel mai clar observabilă, este la M, şefa sa directă în ierarhia MI6. O găsim într-o stare de părăsire şi într-o mare încurcătură instituţională.

Revenirea lui Bond în intrigă pare a fi lipsită de eficienţa şi şarmul caracteristic, dar să nu uităm că Ian Fleming a spus că intenţia sa atunci când l-a creat pe Bond a fost aceea de a creea un personaj anost căruia i se întâmplă lucruri. Dar cel mai bine îşi descrie singur intenţia însuşi autorul:

When I wrote the first one in 1953, I wanted Bond to be an extremely dull, uninteresting man to whom things happened; I wanted him to be a blunt instrument… when I was casting around for a name for my protagonist I thought by God, (James Bond) is the dullest name I ever heard. (Ian Fleming, The New Yorker, 21 April 1962). 

Şi totuşi, între intenţia autorului şi fantasma publicului apare o discrepanţă uriaşă. Pentru public, ca şi pentru producători, James Bond este un erou, şi unul cu mult şarm şi simţ al umorului. Dar pentru asta cred că trebuie „învinovăţit” Sean Connery, pentru că el pare a fi cel care i-a oferit aceste trăsături lui Bond. Iar în acest film regizorul revine cu destul de mult curaj la trăsăturile literare ale lui Bond. Singurul lucru de care nu se poate debarasa cu uşurinţă este relaţia acestuia extrem de încărcată afectiv cu M. M este ca o mamă pentru el, este cea care l-a născut a doua oară.

Silva este personajul negativ al acestui film, prezentat ca un personaj grandios, omnipotent şi de o independenţă auto-zămislită. Trăsăturile acestuia par mai degrabă să-l recomande pentru titlul de erou, mai ales că eficienţa acestuia este uluitoare. Întâlnirea dintre cei doi ne oferă coordonatele regresiei ce urmează. Coordonatele oedipiene sunt cele ale relaţiei triangulare dintre Silva, Bond şi M. Coordonatele narcisice sunt cele dintre cei doi „şobolani” ai poveştii, ce vor ajunge să se mănânce între ei.

Silva se laudă că a fost mereu fiul preferat al lui M şi că până la urmă el este cel care a reuşit în viaţă, nu Bond, care a rămas ataşat de idealurile sale materne. Excitaţia ostilă dintre cei doi în acest moment este pusă într-o cheie homosexuală. Ar putea să se iubească. Sau ar putea să se urască. Însă incontestabil este faptul că ei doi se află într-o relaţie. Ieşirea din această relaţie nu poate fi decât dezumanizarea sau moartea unui dintre cei doi. Bond trebuie să se pervertească într-un personaj negativ sau să renunţe la idealurile sale, să devină personajul anost pe care Ian Fleming l-a propus de la bun început. Aceasta este opţiunea pe care până la urmă Bond o alege. De fapt, aceasta este miza conflictului oricărui erou cu personajul său negativ, aceea de a renunţa la orice idealizare de sine. Personajul negativ este latura noastră grandioasă, latura noastră secretă la care visăm cu ochii deschişi. Pentru a ajunge erou trebuie să-ţi ucizi cu cruzime partea identitară atât de idealizată, dar cu consecinţe negative asupra demersurilor noastre existenţiale. Pentru un erou ceea ce contează sunt faptele sale, nu idealurile sau fanteziile avute. Însă faptele istoriei personale nu au o valoare în sine, ci, ca şi în cazul lui Bond, este mai degrabă un efort de reînscriere a acestora în cultură. Walther PPK de 7,65 mm sau Aston Martin DB5 sunt doar nişte urme ale unui James Bond de care am uitat, însă în acest demers regresiv spre originile sale acestea devin un fel de „personal statement”, aşa cum remarcă Q. Prin aceste artefacte culturale James Bond se poate întoarce în Scoţia, locul în care s-a născut. Această reîntoarcere culturală şi temporală este făcută cu scopul declarat de a-şi ucide alter-ego-ul, care este plin de ură faţă de M. M pe care o iubea atât de mult şi care a determinat traiectoria sa. Negativitatea lui Silva izvorăşte din această neputinţă faţă de faptul că nu el a fost cel care a determinat transpunerea în real a tuturor fanteziilor sale grandioase. Ci M, şi fiul ei adoptiv pe numele de James Bond. O ură care se termină în cimitirul în care părinţii lui James Bond sunt înmormântaţi. Un „frate” narcisic nu poate fi ucis şi înmormântat decât lângă părinţii săi.

Dar ce anume dă naştere unui astfel de erou? Intenţia lui Ian Fleming era mai degrabă aceea de a termina cu romanele de spionaj:

I am going to write the spy story to end all spy stories. (Ben Macintyre, „Bond – the real Bond”, The Times, 5 April 2008, p. 36). 

Însă acest lucru nu s-a întâmplat. În film, M ne oferă un indiciu asupra naşterii acestui erou. Prin comparaţie cu abilităţile tehnologice ale lui Silva, James Bond pare de-a dreptul rudimentar, în armele şi tehnologia pe care o are la dispoziţie. Nici măcar Q nu mai crede in propriile lui gadget-uri tehnice cu care James Bond era de obicei dotat. Chiar se aştepta 007 să primească un pix care explodează? Asta nu vom şti, dar ce ştim sigur este că în spatele lui se află un întreg sistem, numit MI6. Un sistem care este născut din nesiguranţă personală şi frica de „duşmanii din umbră”. Un sistem paranoid care se structurează defensiv împotriva umbrelor din sistem. Ceea ce se află în umbră, este ceea ce dă naştere terorii nocturne. Închipuirile noastre născute din frică şi singurătate, dar cu beneficiul secundar că putem admira eroi precum James Bond.

O să închei aici fără să fac nici o judecată estetică asupra filmului, ci doar cu concluzia simplă că frica şi crima identitară sunt cele care nasc eroi. Eroi imaginari care ne fac să ne simţim bine în propria piele. Căci în secret nici unul dintre noi nu este dispus să-şi ucidă eroul. Producători nu ar mai finanţa această franciză numită viaţă personală.