Stingerea speciei

Uităm azi că nu cu multă vreme în urmă exterminarea era o idee populară. Îi mai aflăm încă ecourile la Wittgenstein şi Cioran. A existat chiar şi un filosof evreu, Theodore N. Kaufmann, care a pledat în 1941 pentru stingerea şi completa dispariţie de pe faţa pământului a naţiunii germane, într-o carte care l-a necăjit pe Hitler, intitulată Germania trebuie să piară.

Am înlocuit, în minţile noastre, ideea exterminării cu cea de Peace and Love. O farsă este astăzi şi ecologia, care vrea să salvgardeze o lume curată pentru copiii noştri (mă voi felicita mereu de a nu fi avut). Una peste alta, încă mai prefer ideea stingerii nu a unui popor ori a unei rase, ci a speciei.

Într-un număr vechi din Monde, de fapt un număr foarte vechi, de vreme ce datează din anii ’50, citesc că dacă Anna Frank nu ar fi fost gazată de nazişti la Bergen-Belsen, editorii nu i-ar fi publicat niciodată jurnalul, sub pretextul că nu interesează pe nimeni… Şi atunci ea ar fi scris despre întoarcerea sa şi poate că ar fi regretat zilele în care, vânată de Gestapo, trăia cu speranţa iluzorie a unei lumi mai bune.

Citatul meu preferat:

Femeile cred că iubirea conduce lumea. Asta arată cât de deranjate mintal sunt.

Îl atribui lui Fassbinder, dar s-ar putea să mă înşel. Un alt citat, al lui Kierkegaard, îmi vine imediat în minte pentru a revendica primul loc. Să-i dăm o şansă:

Cât de insignifiantă şi de pustie e viaţa! Am îngropat un om, l-am dus la cimitir, am azvârlit pe el trei lopeţi de pământ. Plecăm apoi cu trăsura, cu care şi revenim, şi ne consolăm cu perspectiva unei vieţi lungi. Cât înseamnă de şapte ori câte zece ani? De ce nu putem termina odată? De ce n-am rămâne la cimitir ca să coborâm şi noi în mormânt? De ce n-am trage la sorţi cine să rămână ultimul în viaţă pentru a azvârli cele trei lopeţi de pământ peste ultimul mort?

Ce rost mai are să mergi la înmormântarea unui prieten, din moment ce, vedeţi, el nu va veni la a ta.