Ce inseamna sa nu judeci politic: Dupa dealuri

Voichita in Dupa Dealuri, filmul lui Cristian Mungiu

…acum „predicile” mele principale pleacă de la autonomia personală în jurul căreia îmi construiesc analizele de teorie politică, etică politică şi ideologii de la înălţimea faptului că, spre deosebire de tine [MM se refera la Voichita aici], eu am avut şanse în viaţă. Nu am să renunţ la valoarea mea cadru de grija sau de mila ta, aşa, fiindcă te-am văzut imaginată pe ecran după ce te citisem în cartea Tatianei Niculescu Bran.

Este filmul lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri, un film conservator politic? Aici incerc sa schitez un raspuns afirmativ la intrebarea asta.

Intr-o cronica foarte personala si puternica la Dupa dealuri, Mihaela Miroiu se distanteaza de „deznadajdea de a fi a nimanui” a Voichitei, personajul lui Cristian Mungiu, care este maicuta intr-o manastire ortodoxa. Gestul pare mai degraba unul singular in text. Pozitia Mihaelei Miroiu este ca prin personajul Voichita ea a vazut contextul si personajele implicate in cazul Tanacu cu un ochi nou. Ea a empatizat cu o orfana fara multe posibilitati care nu are la dispozitie sansele sau educatia unei femeii cu traiectoria ei de viata. Mai mult, ea si-a schimbat opinia despre Voichita (sau femeia care sta in spatele povestii spuse de Mungiu), pentru ca a crezut initial ca povestea este despre o fanatica primitiva. Mihaela Miroiu, dupa ce a vazut Dupa dealuri, nu o mai vede pe prietena victimei din cazul Tanacu ca pe o obscurantista. Dimpotriva, Voichita face parte dintr-o poveste care ne atrage atentia asupra consecintei cruzimii noastre fata de oamenii care au putine sanse in viata, sau fata de „oamenii nimanui”.

Reactia empatetica a Mihaelei Miroiu mi se pare ca decurge din intentia lui Cristian Mungiu sa deschida o lume pe care am condamna-o de la inceput ca fiind inapoiata. Mungiu isi retrage ostentativ subiectivitatea din naratiune. Ne spune ca noi, spectatorii, putem sa judecam, insa ca trebuie sa intelegem mai intai intentiile si actiunile personajelor. Prin gestul retragerii judecatii lui, putem sa intelegem mai bine lumea Voichitei. Putem sa analizam ce face Voichita ca rezultat al condiilor ei de orfana, de femeie fara niciun ajutor emotional si financiar, de tanara in cautare de o casa unde sa fie fie acceptata pentru ceea ce este.

Atentie, desi efortul lui Mungiu este sa indemne la suspendarea judecatii, la intelegerea unor responsabilitati colective legate de moartea unei tinere, Mihaela Miroiu nu il insoteste pe regizor pana la capat. Sunt doua momente in care ea se desparte de neutralitatea pe care o sugereaza privirea regizorului. Mai intai, cum am sugerat la inceput, Miroiu nu poate sa o insoteasca pe Voichita in „deznadejdea de a fi a nimanui”. Pentru ca ea crede in autonomia personala, Miroiu nu poate sa renunte la o „valoare-cadru” – autonomia – pentru mila sau grija fata de Voichita. In al doilea rand, Miroiu se distanteaza de Voichita pentru ca ea vede in in moralitatea ortodoxa un cadru inflexibil, care se opune unor alternative „mai umaniste” ale moralei. Cu alte cuvinte, desi Mihaela Miroiu face pasi importanti sa se identifice cu Voichita, in doua momente cruciale ea se separa strategic de personajul lui Mungiu.

Mihaela Miroiu este una din fondatoarele studiilor feministe in Romania. Experienta ei academica si de viata ne sugereaza ca poate reactia ei de distantare fata de Voichita e importanta pentru cum intelegem autonomia oamenilor. Reactia ei este un efort de iesi din cadrul pe care il construieste Cristian Mungiu, si anume al lipsei de judecata politica. Sa fiu sincer, filmul m-a last buimac si confuz pentru ca si-a ascuns autorul. Mungiu mai degraba a preluat pozitia de narator omniscient care ne spune ce s-a intamplat, fara ca noi sa observam pozitia lui sau propria judecata asupra ceea ce filmeaza. De fapt, prin exercitiul pe care il propune, Mungiu si-a ascuns propria optiune politica, dintr-un efort de a suspenda judecata. M-am trezit la sfarsitul filmului ca imi place preotul care a exorcizat-o pe Alina, ca il gasesc demn si intelept, ca inteleg dorinta de a face bine a maicutelor si ca de fapt nu sunt enervat ca o femeie a murit intr-o manastire pentru ca a fost tinuta in lanturi si fara mancare. De fapt, Mungiu mi-a taiat din furia pe care as simti-o fata de oamenii implicati intr-o crima. Deodata, m-am trezit ca imi plac cei din manastire si ca nu mai stiu de fapt cine e de vina pentru moartea tinerei fete. Daca suntem cu totii de vina, atunci de fapt preotul si cele patru maici nu au fost vinovate de moartea Irinei Cornici.

Miscarea teoretica pe care a facut-o Cristian Mungiu, si anume sa-si ascunda optiunea politica pentru a delimita un cadru mai larg al problemei, se intalneste in forme diferite si in studiile feministe. Un carte excelenta a Sabei Mahmood, The Politics of Piety, a facut un exercitiu similar cu cel a lui Mungiu, dar de data asta legat miscarea islamica pietista in Egipt. Intr-un studiu foarte documentat, Mahmood a pus urmatoare intrebare: putem sa intelegem ideea de agency (care o traduc eu aici prin autonomie) ca diferita de ideea de agency feminista, sau progresista? Adica putem sa intelegem femeile care se duc la moschee si se roaga si schimba prin practicile lor traditia islamica, putem sa le intelegem ca fiind active si autonome, dar nu neaparat actori feministi sau progresisti? Intentia lui Mahmood era sa atraga atentia asupra problemelor legate de secularizare care, ca atitudine generalizata, priveste cu dispret orice practica religioasa si o considera inapoiata. Argumentul lui Mahmood este ca exista un tip de autonomie umana care nu trebuie neaparat inteleasa ca fiind rezistenta la putere sau tradusa ca o capacitate de deveni mai puternic in sensul progresist al cuvantului. Poti sa mergi la biserica si sa fii un agent autonom, care este implicat intr-o etica vitala si bogata spiritual. Totusi, a fi activ si angajat spiritual este o activitate care nu trebuie subsumata unei teorii unice asupra autonomiei.

Acum, cartea lui Mahmood este mult mai complicata si mai sofisticata decat rezumatul meu sau filmul lui Mungiu. Dar ideea de baza ar fi ca poti sa te uiti la Voichita si sa o vezi ca fiind un agent puternic cu agency, si nu ca pe o femeie inapoiata intelectual si emotional. Ce spune Mihaela Miroiu face un pas mai departe. Ea spune ca poate deznadejdea personajului sau morala inflexibila la care ea adera, de fapt, o fac pe Voichita mai putin autonoma. Desi eu ma despart de conceptia despre autonomie pe care ea o foloseste, mi se pare fundamental gestul judecatei politice in raspunsul ei. Asta poate sa indice ca filmul lui Mungiu are o problema de baza, si anume lipsa de pozitie etica sau politica in cazul Tanacu. De fapt, as spune, prin faptul ca am inteles ca suntem cu totii responsabili de Tanacu, de fapt orice urma de anxietate sau furie politica s-a evaporat. Miscarea strategica a lui Cristian Mungiu este sa ne simtim cu totii vinovati de moartea Voichtei (sau Irinei Cornici, victima reala). Asta cred ca este un mod foarte stramb de a intelege cum poate fi adresata saracia sau lipsa de sanse a oamenilor care ajung in pozitia Irinei Cornici.

In concluzie, desi filmul lui Mungiu ne arata oameni si probleme pe care altfel le-am ignora, si desi ii intelegem mai bine pe oamenii „nimanui” din Romania, pozitia regizorului si a filmului in context romanesc e mai degraba conservatoare politic. Mungiu isi ascunde judecatile etice si propune o privire impartiala, care de fapt este una imposibila. Spectatorul ramane cu senzatia ca intelege mai bine un context dramatic, dar, de fapt, ce este ascuns in miscarea aceasta, este ca un preot si cateva maici au abuzat un om. Unul dintre cadrele finale in care Voichita se uita la spectator, prinsa intre preot si politist, ne sugereaza ca suntem in pozitia ei, penduland intre religios si secular. Pe tot parcursul filmului, noi am simtit drama din perspectiva personajului-proiector, Voichita. Insa eu nu sunt Voichita daca ma uit la tragedia de la Tanacu. Eu nu sunt responsabil pentru Tanacu. Mungiu deplaseaza vina unor oameni anume catre o difuza responsabilitate colectiva. Filmul lui Mungiu intareste un tip de conservatorism politic in Romania, pentru ca face ambigua responsabilitatea individuala. Iar oamenii pe care ii reabiliteaza intre timp – preotul si maicile de la manastire – nu sunt doar victimele unei situatii dramatice, ei sunt si agentii ei. De fapt, noi nu suntem responsabili pentru moartea Irinei Cornici.

Bogdan Popa este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor