Dar tâlcuieşte visul meu şi ascultă

În acest text voi încerca să redau diferenţele de interpretare a visului aşa cum apar în Odiseea lui Homer şi în modelul interpretativ oferit de Freud.

În Odiseea, Homer ne comunică unul din primele vise ale culturii europene şi modul în care acesta este interpretat. Este vorba despre visul Penelopei pe care aceasta îl comunică lui Homer cel încă deghizat în cerşetor, pentru ca acesta să îi tălmăcească sensurile. Visul este astfel redat de către Penelopa:

Dar tîlcuieşte visul meu şi-ascultă:

Se-ndoapă-n casă-mi douăzeci de gîşte
Din grîul presărat în apă. Eu mă bucur
Privind la ele. Dar un vultur mare,
Cu ciocul coroiat, venind din munte
Pe toate le sugrumă şi le-omoară
Şi ele cad grămadă-aici în curte,
Iar vulturul în slăvi se-nalţă iară;
Eu tot plîngeam şi mă boceam în visu-mi
Că-mi potopise gîştele din curte.
Dar vulturul, venind napoi, se puse
Pe acoperiş şi glăsuind ca omul
Mă linişti şi-mi zise: Fii pe pace,
Tu fiică lăudată-a lui Icariu,
Nu-i vis, ci-i lucru-aieve, şi-o să fie
Cum ai visat. Gîscanii tăi din curte
Sint peţitorii. Eu am fost nainte
Un vultur, dar acum îţi sînt bărbatul
Sosit aici să dau o moarte crudă
La peţitorii toţi. Aşa el zise
Şi mă trezii din somn. Cătai prin curte
Şi iar văzui acolo cum gîscanii
Din albie-nghiţeau mereu grăunţe.

La o primă vedere acesta pare a fi o interpretare directă a unei împlinirii de dorinţă, aşa cum Freud stipulează că ar fi de fapt sensul oricărui vis. Pare de-a dreptul visul unui copil ce a fost frustrat peste de zi de bunătăţile la care atât de mult a râvnit, dar pe care nu le-a putut obţine. Însă după cum Freud ne-a avertizat, este bine să ne ferim de aceste capcane ale sensului unui vis care se comunică atât de clar în conţinutul său manifest. Un prim lucru la care mă gândesc este acela că necesitatea versificării a impus această formă a visului aşa cum ni-l comunică Homer. Dar în acelaşi timp pot să şi concluzionez că acest lucru mai mult ar trebui să ne atragă atenţia, decât că ar duce spre un anumit sens al interpretării.

Practic, în acest vis al Penelopei vedem reiterat mitul naşterii Elenei din Troia. Astfel, am putea interpreta mâhnirea Penelopei ca fiind legată de dorinţa de a evita un nou război pentru că era conştientă de faptul că întoarcerea lui Odiseu nu ar fi adus decât un nou masacru. Împlinirea dorinţei din visul ei merge în direcţia în care războiul este inevitabil, însă ar dori ca acesta să se termine cu victoria soţului ei, care în fantezia ei diurnă pare a fi copleşit numeric de către peţitori. În fundalul acestei fantezii a Penelopei vedem imaginea tatălui, Laertes, un tată care este bătrân şi nu mai are vigoarea pentru a-şi apăra fii şi nepoţii. De altfel, acesta este şi sensul ţesutului pe care Penelopa îl invocă pentru a ţine la distanţă peţitorii, este un giulgiu pentru tatăl lui Odiseu, ce este foarte bătrân în acest moment al istorisirii. Dar şi o deplângere a mai mult a sigurei morţi a lui Odiseu. Se conturează astfel dorinţa infantilă a Penelopei de a fi salvată de imaginea autorizată a unei autorităţi, însă în ziua ulterioară visului vedem decizia acesteia de a-şi curma chinul ei şi al fiului ei, Telemac, prin decizia eroică de organiza un concurs cu al cărei câştigător se va însoţi pentru restul vieţii ei. Acest vis ieşit pe poarta de ivoriu este văzut de Penelopa ca o împlinire deşartă a unei dorinţe personale, aşa că îi ignoră mesajul şi acţionează în sensul rezolvării unei situaţii care durează deja de patru ani. Homer ne arată că visul nu este atât de mult împlinire unei dorinţe, ci mai degrabă un fel de hýbris al visătorului care trebuie să decidă care este sensul acţiunilor sale ulterioare trezirii. Acest termen grecesc în literatura modernă a fost legat de actele de eroism şi de încălcarea normelor morale instaurate de către zei. Însă, mai nou, referinţele sunt din ce în ce mai des legate de abuzul fizic şi de cel sexual. Chiar dacă versurile legate de acest vis al Penelopei nu fac nici o referinţă la acest termen, acesta se aplică cu uşurinţă în cazul peţitorilor şi mai ales în cazul lui Antinou, cel ce se afla în fruntea peţitorilor. Visul interpretat în această cheie a abuzului de putere ridică problema legitimităţii actelor peţitorilor. Sensul pe care până la urmă Penelopa îl dă visului este acela că trebuie să curme acţiunile umilitoare ale peţitorilor, chiar dacă acest lucru pentru ea înseamnă:

Dar ia aminte ce voi spune acuma:
Veni-va ziua urgisită-n care
M-oi depărta de casa lui Ulise. 

Acţiunea peţitorilor poate fi percepută în cheia intrapsihică a unui abuz sexual sau al unei răni narcisice care trebuie reparate. Aceasta refuză să mai ia în considerarea valoarea de adevăr a visului, căci i se pare neverosimil ca acest vis să se mai întâmple aievea după 20 de ani de aşteptare. Acest hýbris în care se află nu poate fi rezolvat decât prin ispăşirea unei victime, aceasta fiind ea însăşi. La Homer, interpretarea se face în sensul acţiunilor ulterioare pe care le va face subiectul ce a visat.

La Homer interpretarea se face în raport cu sensul împlinirii acţiunilor subiectului şi nu, precum la Freud, în sensul împlinirii dorinţei. De altfel, psyche este plasată alături de oneroi şi de fantome (eidola). Aceste forme de existenţă sunt situate în apropierea regatului morţii, în câmpurile de asfodel, în Vest, dincolo de marginile Oceanului, astfel că acestea nu erau capabile decât de a mima imaginea şi forma omului. De aceea visele aveau un caracter străin şi înşelător. Valoarea lor de adevăr era posibilă doar în cazul în care în spatele acestora se deghizau zei care vroiau să-şi trimită mesajul.

Pe de o parte, Penelopa vorbeşte clar de izbânda şi împlinirea aievea a viselor, ca şi cum ar urma acelaşi sens freudian al visului ca împlinire a dorinţei, însă referirea ei este mai degrabă dacă aceste vorbe neîmplinite se vor transpune în fapte sau nu. Ea vede acest vis ca pe înşelăciune înspăimântătoare trimisă de un anume oneiroi, pe numele său Phobêtôr, cel de care care trebuie să te temi. Acest caracter de împlinire a visului pe care îl accentuează Penelopa reflectă acentul pus de gândirea greacă pe acţiunile omului, dar şi pe cultura oraculară care vedea în vise o formă de prevestire a destinului şi faptelor omului. Acestea din urmă erau comunicate într-o formă sibilinică astfel încât acţiunile pe care subiectul le-ar fi întreprins să ţină de noos-ul omului şi nu de cel al zeului. Penelopa este astfel pusă într-o situaţie de hýbris în raport cu acest noos al zeilor. După 20 de ani de aşteptare este greu să mai crezi un vis care îţi spune că soţul tău s-a întors acasă şi se va răbuna pe peţitorii. Însă acest vis poate duce la o inflamare a inimii omului (thymos), care se poate transforma în orgoliu, într-o mândrie nemăsurată. Dar nimeni nu poate dezgăima ţesătura semnificaţiei visului aşa cum spune Penelopa, însă dacă îţi urmezi gândirea cardiacă a emoţiei, acţiunea ta poate fi împinsă în direcţia umilinţei sau în cea a mândriei. Cea a mândriei te duce la orgoliul neruşinat al lui Antinou care abuzează în văzul tuturor de ospitalitatea casei lui Odiseu. El se află într-un permanent hýbris faţă de moralitatea cetăţii, abuzând de puterea pe care o are din momentul dispariţiei lui Odiseu. Calea urgisită pe care o urmează Penelopa este aceea a obedienţei faţă de moralitate cetăţii, a soţului şi a fiului. În centrul acestei moralităţii nu subiectul este important, cât cursul faptelor acestuia.

Spre diferenţă de Freud, care credea în forţa psihică a reprezentării visului, Homer crede în thymos, în forţa vitală a omului, a iscusinţei faptelor omului. Conştiinţa modernă dă o valoare de adevăr acestor idoli (eidolon) onirici numiţi reprezentări. Homer credea că gândirea este o forţă organică, cardiacă, ale cărei rezultate se traduceau în fapte. Dacă la Freud interpretarea se face în funcţie de capacitatea de reprezentare, la Homer interpretarea se putea face în sensul împlinirii faptelor. Odiseu are un phren, un thymos, un menos, o kardia, dar nu are o conştiinţă. Indiciile pe care le are la îndemână Odiseu pentru a-şi determina faptele sunt ritmul respirator al diafragmei, presiunea pulmonară şi cardiacă a emoţiei. Toate aceste fapte sunt parte a unei cunoşterii împărtăşite cu cei ai cetăţii.

O problemă care se ridică în acest sens este aceea că în cultura din timpul lui Homer narcisismul era o formă de hýbris  de sfidarea a legilor cetăţii şi a celor divine, ceea nu putea duce decât la fapte nebuneşti şi la pierzania omului respectiv. Este aceeaşi aroganţă care îl conduce pe Oedip la ostracizare şi orbire. Reflectarea de sine nu era posibilă decât prin faptele tale care erau vizibile cetăţii, reflectarea de sine actuală este posibilă datorită tocmai acestui narcisism în care faptele şi cetatea sunt doar o reprezentare internă ce poate fi testată în mod real prin percepţia simţurilor. Visul, la Freud, se instaurează ca o comunicare a subiectului către sine însuşi. Problema adevărului nu se mai pune în raport cu un noos extern, fie acesta cetatea sau zeul, ci cu unul intern care necesită un travaliu (sic!), o elaborare secundară dificilă. Dacă Odiseu rătăceşte datorită unor vicisitudini marine, omul actual rătăceşte într-un ocean al reprezentărilor de sine. Dacă Penelopa nu dă crezare acestor oneiroi, dar ia decizia de a acţiona în ciuda acestora, este pentru că presiunea timică a urgiei pe care o trăieşte este văzută în sensul în care fapta transcende subiectul. Subiectul se încheagă în jurul faptelor sale, şi nu invers, ca în narcisism, unde faptele se îngheamă în jurul subiectului. Valoarea de adevăr a visului la Homer este fapta şi nu dorinţa. Fapta este o formă de semnificare ulterioară a visului, pe când dorinţa are anterioritate, fiind cea care dă naştere visului.

Există totuşi un punct comun între Homer şi Freud, anume acela al ex-centricităţii subiectului în raport cu demersul dezvoltării sale. Aşa cum Penelopei îi este greu să creadă în tălmăcirea visului, la fel de greu modernitatea crede în propriile simptome. Ca subiect îţi este greu să crezi în sensul propriului vis, al propriei angoase, fiind mai confortabil să aştepţi întoarcerea unui celălalt care a fost demult pierdut şi care poate aduce o calmare a diafragmei emoţionale. Angoasa nu îţi aparţine, este doar o pneumă pe care o inspiri în minte şi în corp şi nu o mai poţi expira. Subiectivitatea ne ţine în loc pentru că salvarea aparţine unui idol ce nu mai regăseşte drumul de întoarcere spre aceea insulă a nostalgiei noastre. Rezistenţa orgolioasă faţă de celălalt este singura cale de menţinere a subiectivităţii.