Dupa dealuri II

Draga Ioana,

Mie imi place mult Cristian Mungiu ca regizor si sunt indragostit de Noul Val romanesc. Mi se pare o generatie de artisti care surprind lucruri importante intr-un mod foarte serios si profund.

Acum, cred ca trebuie discutat si modul in care se face film in Noul Val si ce raport exista intre estetic si social. Cum pe mine ma intereseaza in primul rand latura politica si sociala a unui gest artistic, cred ca Dupa dealuri m-a dezamagit. Filmul mi s-a parut estetic excelent, exceptional jucat si foarte serios. Mungiu nu este insa numai un artist care isi propune sa descrie o realitate estetica, cat vrea sa vorbeasca despre teme sociale. Cum ne uitam astazi la avort si comunism sau ce facem cu cazul Tanacu sunt probleme sociale de care el este interesat. El nu vrea sa vorbesca despre rau, iubire sau saracie „din avion”, cat vrea sa discute despre cum oamenii pe care ii cunoaste simt si se confrunta cu problemele astea. Dar, desi atinge teme importante, filmele lui nu sunt produse estetic care nu au o valoare politica. Ele sunt interventii intr-un anumit context si sunt importante pentru ca ating puncte vulnerabile legate de viata noastra in comun.

Tu spui,

mi se pare ca esti foarte nemultumit de premisa de la care porneste regizorul. El ar fi trebuit sa fie, poate, un acuzator, nu un povestitor.

E adevarat, intentia lui Mungiu este de a oferi o poveste in care nu judeca si nu propune vinovati. Mungiu a vrut sa faca un film care se apropia de povestile Tatianei Niculescu Bran, in sensul in care

nu dădeau sentinţe, nu stabileau vinovaţii, nu identificau responsabili – doar povesteau ce s-a întâmplat, făcând-o într-o manieră frustă şi echilibrată – BBC-istă, aş zice, dacă îmi permiţi termenul*.

Si tu spui, eu am vrut ca Mungiu sa faca altceva decat si-a propus, si anume ca el sa faca un alt film.

Eu il critic pe Mungiu din doua motive. O data pentru ca el stie ca nu poate sa faca doar un produs estetic si nu se poate refugia in spatele unor afirmatii de tipul

Filmul trebuie să zică o poveste şi nu are nicio datorie şi niciun rost social. Singurul lui rost, singura lui datorie, e de a fi bun ca cinema**.

Mungiu este profund interest de spatiul public, iar filmele lui au rosturi si implicatii etice si sociale. El vrea ca filmele lui sa fie dezbatute, analizate si criticate. Lui i se pare ca lumea e prea pasiva astazi, si propune subiecte de dezbatut. El spune ca

Până la urmă fac filme despre realitate, inspirate din realitate, fac filme despre lucruri care mă afectează şi despre lucruri care văd că-i afectează pe cei de lângă mine***.

Dupa dealuri trebuie vazut ca produs social pentru ca Mungiu il vede asa. Dar problema este ce tip de atitudine propune fata de anumite evenimente. Si acum ajungem la problema mea principala.

Problema mea este ca mi se pare falsa premisa lui Mungiu, si anume ca trebuie sa reproduci stilul BBC si ca faci filme doar care redau, fara sa judece. BBC face judecati aproape tot timpul, legate de ce e civilizat, ce e european, ce nu e acceptabil. Doar ca judecatile astea nu sunt facute explicite. Mie imi place o anumita echidistanta in argumente si o vad ca fiind esentiala pentru gandirea critica. Dar ideea ca poti sa oferi oamenilor „o oglinda„ pe care o asezi pe drum e falsa. Oglinda ta are un punct de vedere, idei despre ce inseamna binele, dragostea, politica, religia si orice altceva. A pretinde doar ca oglindesti – ca in psihanaliza pe care o critica Lewis Aron, cea a analistului complet impartial si obiectiv – este gresit. Mungiu „face„ o anumita interventie sociala care e formata de valorile lui. (Aici sunt eu de acord cu Dorin ca genul de aparare legata de autonomia esteticului in film a fost un raspuns gresit la realismul propagandistic socialist. Trebuie mers dincolo de doar autonomie, sau de doar film ca propaganda sociala.)

Ce cred eu ca reprezinta un punct de pornire inadecvat este ideea ca trebuie sa iti scoti subiectivitatea din poveste si sa lasi faptele sa vorbeasca de la sine. Experimentul lui Mungiu, dupa cum a declarat, a fost sa isi ignore propriile reactii si sa incerce sa formuleze un punct de vedere obiectiv. Ei bine, asta asta mi se pare un punct de pornire care ignora cat de personala si implicata e povestea pe care o spune el. Cu alte cuvinte, in loc sa ii aud vocea si sa ii aud reactiile fata de un eveniment, aud o perspectiva „echidistanta” asupra cazului Tanacu. Mungiu nu poate fi echidistant. El simpatizeaza cu relatia ne-conventionala, cu accente erotice intre cele doua femei (care nu exista din cate stiu in cartea jurnalistei Tatiana Niculescu Bran). Mungiu vrea sa ne spuna o poveste despre o relatie care e sugrumata, care nu poate supravietui pentru ca e ucisa de conventii religioase si sociale si de lipsa de posibilitati. Dar se opreste foarte rapid si pune piciorul pe frana, in loc sa isi dezvolte propria lui sensibilitate de critic social. Mungiu are o acuitate buna fata de problemele marginalilor, a celor care care nu pot sa duca o „viata de trait” pentru ca sunt in relatii intime neobisnuite sau pentru ca traiesc in saracie. Dar sensibilitatea lui morala se amesteca, dupa gustul meu, destul de confuz, cu disponibilitatea fata de cei care sunt vinovati pentru ca unii oameni nu pot sa isi traiasca viata mai bine. Sensibilitatea lui se extinde la a empatiza cu un anumit tip de intoleranta sociala care vine din reguli stricte religioase.

Acum tu mai spui,

Indignarea este o buna aparare si o solutie de evitare a unui adevar mai profund, care este spaima.

Nu stiu daca trebuie sa facem o ierarhie a afectelor sau apararilor si daca trebuie sa intelegem ca frica e mai profunda decat apararea.

Dar ce iti propun eu este sa nu urmam metoda lui Cristian Mungiu si sa incercam sa intelegem un eveniment plecand de la propriile noastre reactii. Experienta noastra nu e un teren incontestabil, dar e un alt punct de plecare decat ideea de „echidistanta”. Ce m-a indignat pe mine este ca mi s-a parut ca Mungiu il „idealizeaza” pe preot. Mungiu stie ca preotul pe care il compune este diferit de preotul din realitate si ca preotul lui este foarte democratic, complex si cald. Ma intreb eu aici: de ce idealizarea asta aici, si cu ce rost? Iti aduc aminte ca Winnicott spunea ca idealizarea este de fapt o lipsa de iubire. Daca idealizezi, de fapt tu nu esti preocupat de o persoana reala, cat de perfectiunea pe care o vrei sa gasesti in celalalt.

Daca preotul este o imagine ideala a unui preot real, simpatia mea se plaseaza intr-un loc gresit. Daca urmaresc rationamentul lui Mungiu, eu imi exercit simpatia etica nu fata de oamenii cu adevarat in pozitii de inferioritate sociala, cat fata de cei care au putere in societate. De ce trebuie sa imi mut atentia de la Voichita, si deodata sa am simpatie fata de un om care a exercitat puterea in mod incorect? De ce, in loc sa vad cum e revoltator ca doua femei nu pot sa isi traiasca viata, deodata ma trezesc ca simpatizez cu preotul si maicile care au fost responsabile pentru o relatie sugrumata?

Iti propun sa te gandesti la 4, 3, 2 si la posibilitatea ca tu sa fi fost mai empatica cu domnul Bebe la final de film. Ai fi putut sa spui: da, acum inteleg mai bine de unde vine domnul Bebe si eu sunt mai imbogatita moral din asta. Da, poate avea si el motivele lui sa le violeze pe fete. Nu ti se pare asta profund incorect?

De asta am eu o problema cu ce am simtit la final fata de preot si maici. Mi s-a parut ca filmul produce in mine un sentiment ciudat. De ce trebuie sa simt eu empatie pentru niste oameni care isi impun normele lor strambe? Ei au fost vinovati si mi se pare ciudat sa fac un film care sa imi ceara simpatie pentru ei. Aici mi se pare ca Mungiu a alunecat de la intentia lui initiala, si anume sa puna reflectorul pe capacitatea extraordinara a Voichitei de a-si ajuta prietena. Gestul ei, admirabil, mi se pare ca se pierde la sfarsit intr-o falsa generozitate fata de cei care si-au folosit autoritatea gresit.

Te rog sa privesti reflectiile mele mai degraba ca observatiile facute unui „prieten”, de care esti atasat, dar care te-a dezamagit in anumite privinte. Si mi se pare ca exista o critica buna, care trebuie orientata catre posibilitatile care sunt deja prezente si care trebuie dezvoltate.

Cam atat. Te rog sa scrii la Salon ce crezi despre raspunsul meu, daca e cazul. 

* http://www.cinemarx.ro/stiri-cinema/interviu-cu-cristian-mungiu-dupa-dealuri-arata-nevoia-de-a-judeca-si-actiona-cu-propria-ta-minte/
** http://www.criticatac.ro/19640/interviu-exclusiv-cristian-mungiu-dac-nu-ne-place-ce-vedem-filmele-romaneti-hai-schimbm-coninutul-nu-imaginea/
*** Ibid.

Bogdan Popa este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor