Metoda mediteraneană

În fapt, cultura noastră, mai mult decât „iudeo-creştină”, mai mult decât „indoeuropeană”, ar trebui să se numească mediteraneană. În jurul Mării de Mijloc s-a format mentalitatea pragmatică, punând înteligenţa în centrul rezolvării problemelor. Şi imaginaţia la acelaşi jug, al practicii. Când Mediterana a ieşit la Ocean, nu a mai putut fi reţinută. A antrenat cu ea puterile care aveau o ferestră la Atlantic: ţările iberice, insulele britanice. A cucerit lumea. Unirea capacităţii de abstracţie cu imaginaţia ascuţită de mitologie au făcut totul. Trebuie să recunoaştem că s-a asociat o anume cruzime, o anume lipsă de scrupule… dar asta este istoria.

Când cealaltă putere mediteraneană, Islamul, s-a epuizat, militar şi conceptual, s-a prezentat tribul de pe malul nordic, iar aventura a continuat, spre Vest.

Azi dominaţia este încă netă, prin metastaza culturală a Mediteranei: imperiul american, prima putere a lumii, încă. Prima putere tehnologică. Prin existenţa catolicismului (peste un miliard de credincioşi).

Dar trăiesc, mediteraneenii, cu un sentiment iremediabil de declin. Cu o melancolie nuanţată de bucurie. Năzuind parcă să nu mai aibă răspunderea cea mare. Ce s-a întâmplat?

Civilizaţia mediteraneană este victima metodei ei perfecte, perfect de simple. Oricine poate să-şi însuşească principiile „modernităţii”, cuvânt care desemnează, în fond, metoda mediteraneană.

„Mondializarea”, la urma urmelor, nu este decât generalizarea acestei culturi, celelalte culturi care intră în sinteză având un rost folcloric. Dar acest triumf cultural antrenează pierderea hegemoniei.