Onoarea panseluţelor fasciste

Purificatorii, din secţiunea „Ura dăunează grav sănătăţii” a One World Romania 2013, e un film despre atmosfera din preajma alegerilor din Grecia din iunie 2012, privite prin ochii unor simpatizanţi şi militanţi ai partidului de extremă dreaptă Zorii Aurii.

Realitatea, cum o văd aceştia, e şocantă. De fapt, şocant este arsenalul de clişee extremiste scos la vedere, prin frecvenţa incontinentă şi agresivitate. Toate poncifele rasismului au fost dezgropate şi aruncate ca nişte descântece purificatoare asupra emigranţilor din Grecia, cu predilecţie asupra afganilor şi pakistanezilor (dar românii şi romii nu sunt nici ei uitaţi). Străinii sunt consideraţi subumani, „babuini”, ei pângăresc pământul sfânt al patriei, care trebuie curăţat cu scrupul sanitar (aşa cum meditează un localnic, urmărind cum se strânge gunoiul străzii, acolo unde mai înainte fusese o piaţă volantă). Nu au şi nu ar trebui să aibă drept de vot. Mai mult, mai rău, ar trebui exterminaţi şi transformaţi în săpun, iar acesta, supralicitează extremiştii, folosit doar pentru spălarea maşinilor, la om producând urticarie. Un copil cu o pisică în braţe este interogat asupra colegilor de joacă care se preumblă prin cadru – în general, la verificarea lor de către bunicul vigilent, se constată că, unul câte unul, sunt emigranţi albanezi: şi i se interzice cu înţelepciune paternalistă să se joace cu ei. Violenţa simbolică este maximă, dar nu se opreşte aici, căci există acţiuni concrete în acest cartier din Atena unde patrulează brigăzi ale Zorilor Aurii, cu scopuri electorale, dar şi pentru „a face ordine”. Terenurile de joacă şi spaţiile publice sunt circumscrise cu graffiti şi interzise emigranţilor – căci, nu-i aşa, acestea reprezintă „Grecia pentru greci”.

Cel de-al doilea documentar vizionat în cuplaj schimbă decorul, nu şi mijloacele (cu surdină totuşi, aici). În Despre decenţă urmărim două cupluri şi câteva alte persoane, în general păşind spre vârsta a III-a, oameni iubitori de câini, dar cu ură de ţigani. Un cartier de blocuri dintr-un orăşel cu trecut minier, idilic pierdut printre dealurile înverzite ale Boemiei nordice, adunări ale pensionarilor rasişti şi camere de luat vederi care supraveghează noaptea străzile şi parcările. Şi un discurs continuu, o bombăneală ca o incantaţie permanentă, despre relele, neajunsurile, hoţiile, dezordinea, deteriorările bunurilor publice etc. – toate puse în operă de romi. Aceştia fiind în general veniţi din România. Leneşi şi inutili, spun pensionarii cehi, nici măcar nu ştiu să înoate, cum observă unul ascultând la radio o ştire despre fiul unui bulibaşă sau rege al ţiganilor care fu cât pe ce să se înece. Oamenii sunt foarte supăraţi, motivele sunt adesea foarte concrete şi infracţionale, iar unii părăsesc cartierul de blocuri în care locuiesc de decenii.

Există multe asemănări între cele două peisaje ale extremismului, atic şi boemian, din acest punct de vedere filmele fiind foarte inspirat cuplate spre vizionare. Şi într-unul, şi într-altul, discursul xenofob şi rasist pare continuu şi autogenerator, iar impresia mea este că structurează într-un mod esenţial existenţa emiţătorilor lui. Ai putea crede că aceia care au cea mai mare nevoie de emigranţi sunt tocmai rasiştii – cum altfel şi-ar mai duce viaţa? Despre ce ar mai discuta toată ziua, la un ceai, în baruri, prin pieţe, pe străzi, în parcuri, acasă, la şedinţele de bloc, la clinica veterinară? Cum s-ar mai defini identitar? Cu toată furia, ameninţările şi adeseori amărăciunea lor, ai putea crede că trăiesc tocmai pentru această problemă a emigranţilor.

Apoi, în ambele filme se vorbeşte, aşa cum am mai semnalat, în termenii stereotipiilor cele mai banale ale extremei drepte. Ai crede că acestea sunt deja foarte tocite, vetuste, ineficiente. Ei bine, nu. Adepţii Zorilor Aurii, care au obţinut la alegerile din iunie trecut 7 procente din voturile alegătorilor (speraseră, înţelegem din film, la 13%), vorbesc despre sânge şi onoare, despre „adevăraţii greci” şi despre pământul lor infestat de străini, care trebuie curăţat – ca şi ţara întreagă, de altfel. Cehii din Despre decenţă vorbesc de asemenea despre ordine, curăţenie, protejarea bunurilor comune şi gospodărirea imaculată a spaţiului public, despre munca virtuoasă şi cinstită de o viaţă – ceea ce bineînţeles că emigranţii romi încalcă sistematic, luându-şi ca ideal să trăiască din ajutoarele sociale şi să-şi construiască o carieră de efracţie.

Există, însă, şi o distingere graduală a culpei de a fi străin – româncele care servesc în barurile greceşti sunt mult mai „bune” decât grecoaicele, observă, ambiguu şi ambivalent, grecii rasişti – poate, cine ştie, datorită a ceea ce mănâncă ori a genelor; dar trebuie să-şi câştige şi ele o pâine, conced, înţelegători, superiori, rasiştii. Tot din cauza „genelor” romii din Cehia nu vor fi niciodată buni la ceva şi vor produce mereu neajunsuri, bisează un pensionar ceh. În schimb, numeroşii vietnamezi, care au preluat în mare parte industria barurilor şi a cluburilor din Cehia, sunt acceptaţi – deşi numai relativ integraţi – pentru că sunt foarte muncitori şi îşi văd de treaba lor.

Ceea ce m-a frapat a fost această manie a ordinii şi curăţeniei, a îngrijirii spaţiului comun – o realitate, în mare parte, dar mai mult cu putere de fantasmă comună a extremiştilor. Mi-a amintit pe unde scurte de un discurs dominant de la noi despre necesitatea de a fi „civilizaţi”, despre regretul că Bucureştiul nu e un oraş „curat” şi „civilizat” (spre deosebire, de exemplu, de Budapesta). Promisiunile electorale la alegerile municipale de la noi sunt făcute dintr-o asemenea stofă, din „curăţenie” şi „deszăpeziri” – evacuând astfel discursul cu adevărat necesar despre problemele legate de servicii şi solidaritate socială (ori, uneori, despre marile restanţe de infrastructură şi urbanism). O înclinaţie care a ieşit în evidenţă în linii groase şi caricaturale odată cu manifestările de stradă din ianuarie-februarie 2012, când un primar de sector cu supranume de personaj de film şi un primar general de Guinness Book, televizat frecvent şi din unghiurile cele mai favorabile deplângeau vandalizarea ghivecelor cu panseluţe plantate cu mari sacrificii şi a altor piese de mobilier stradal, calculând, ca nişte buni gospodari, la leu, cât va costa restaurarea acestora. Cadavrele panseluţelor sacrificate ar fi trebuit, din perspectiva lor, să bântuie conştiinţele nemulţumiţilor social şi pe ale contestatarilor antisistem şi să anuleze retroactiv, cel puţin, problemele ridicate de austeritate şi de sistemul medical care au stat la originea acelor tulburări. Este, după mine, acelaşi tip de discurs – şi un semn, cred, pentru un anume extremism şi tendinţe segregaţioniste prezente în societatea noastră (vorbindu-se în ultima vreme tot mai des şi despre un „fascism social”).

Interesantă în cazul celor două filme mi se pare şi denegarea ca metodă predilectă a extremiştilor (care uneori transpare chiar ca minciună cinică, pe faţă). Un candidat al Zorilor Aurii îi explică, foarte detaliat, unui posibil alegător, că salutul cu mâna ridicată nu e de fapt nazist, ci moştenit de la strămoşi, de la grecii antici – naziştii, admiratori ai Greciei Antice, doar l-au preluat; şi, de fapt, aceştia salutau cu braţul în unghi de 90 de grade, nu mai ridicat (denegările contradictorii şi mistificările grosiere se succedă rapid). Zvastica nu este nici ea nazistă, ci tot un vechi simbol grecesc. Zorile Aurii nu sunt fasciste, cum li se reproşează, întrucât – argument imbatabil – fasciştii erau italieni, or membrii Zorilor Aurii sunt greci. Unul dintre pensionarii cehi din Despre decenţă susţine neîntrebat că vederile sale nu sunt rasiste, ci numai… decente.

Discuţia cu regizorul Radovan Sibrt a fost interesantă pentru că a ridicat câteva probleme care probabil că pluteau în aer. După vizionarea a două filme în care au fost prezentate numai vederile extremiştilor – greci sau cehi – cineva a întrebat dacă nu se impunea, după norme jurnalistice, să se ceară şi opinia celeilalte părţi – pakistanezi sau afgani sau români sau romi. S-a spus de aceea că filmul cehesc nu poate fi considerat un film pentru drepturile omului. Răspunsul regizorului a fost succint: el nu face filme pentru drepturile omului, ci filme pur şi simplu. După mine, răspunsul este peste întrebare. La drept vorbind, te-ai putea întreba dacă există un gen cinematografic al „drepturilor omului”. Cum ar trebui oare să arate un film „pentru drepturile omului”? Ar fi un film de propagandă? Această chestiune a unei declaraţii de transmis şi a unei univocităţi de dorit mi se pare că aşază între paranteze drepte funcţia estetică a unui film (de altfel, nu întâmplător poate, persoana din sală a mai întrebat şi „care este în fond mesajul filmului”).