Pensionarea este o formă rafinată de moarte socială, de solitudine morală şi de degradare fizică. Sunt necesari câţiva ani încă pentru a clama o fericire pe care nu o simţim. Uneori te întrebi de ce moartea te-a uitat. Pe scurt, trebuie să fii un pic naiv sau bizar pentru a crede că vârsta cu Alzheimer şi Parkinson este epoca de aur a existenţei.
Robert Redeker, într-un strălucit articol din Monde, „Pensionarea, agonia unui mit francez”, vede în impresionantele manifestaţii din aceste zile*, în ciuda bannerelor viu colorate, procesiuni funerare: aceste procesiuni însoţesc pe ultimul drum un mit social foarte francez: pensionarea. Agonia unei credinţe, explică el, este mereu convulsivă şi are nevoie de rituri.
Nu prea văd cine altcineva decât Robert Redeker să poată continua astăzi lucrarea intelectuală de dezvrăjire a lumii pe linia unui Max Weber, Freud sau Raymond Aron. Luciditatea are un preţ: el este singurul din Europa care a a fost de acord să-l plătească.
* Este vorba despre manifestaţiile împotriva adoptării în parlamentul francez la 15 septembrie 2010 a reformei pensiilor.
Roland Jaccardeste scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.