Nu am vazut majoritatea filmelor nominalizate la Oscar anul asta. Oricum, nu vreau sa vad Argo si Zero Dark Thirty, desi as putea sa le suport, imi imaginez. Ce imi imaginez este ca ambele au pretentia sa ne introduca in lumea seducatoare a serviciilor speciale americane, care pur si simplu ma lasa rece. Prefer un detectiv scund, care scuipa cuvinte rapid (adica ma gandesc la Humphrey Bogart), unui agent care vaneaza raul sau lucreaza sa elibereze ostatici. Filmele care propun o discutie despre sclavie (Django sau Lincoln) nu m-au surprins deloc prin complexitatea personajelor. Ce ma plictiseste la scenariile celor patru filme este ca in toate avem un erou care se lupta cu raul. Si ca pare idealizat, ca un personaj de carton care nu ne provoaca sa gandim. Ma rog, trebuie sa vad Argo si Zero Dark Thirty…

Ce as vrea sa vad cu adevarat este filmul lui Haneke, Amour, care este, surprinzator, nominalizat la cel mai bun film, si poate Beasts of the Southern Wild. Haneke nu este un regizor pe care il iubesc. Cred ca ma intriga, ma face curios, ma provoaca, dar nu stiu cat imi place cu adevarat. Nici acum nu stiu cum au ajuns casetele din Cache in film, si ce rol aveau ele acolo. In The Castle am senzatia ca sunt aruncat cu picioarele legate intr-un cosmar birocratic si existentialist. Nu cred ca as vrea sa revad Pianista, care, in comparatie, ma face sa cred ca un film a lui John Waters nu e chiar atat de dezgustator. Dar as vrea sa il vad pe Jean Louis Trintignant jucandu-se poate pe sine in Amour, intr-un cuplu care trebuie sa se confrunte cu moartea.

Un regizor care imi place enorm, care stiu ca imi place, este John Schlesinger. Am vazut mai intai Midnight Cowboy, care, in traditia tinerilor furiosi britanici, a vrut sa filmeze lumea muncitorilor sau a declasatilor, o lume reala si grea, care nu aparea in cinematograful de tip Hollywood. Mi-a placut enorm cum Schlesinger face din relatia intre doi barbati, care supravietuiesc cu greu in New York City si care se imagineaza ca hustleri, o relatie intima si puternica. Jon Voight si Dustin Hoffman joaca doi oameni prinsi in lumea disperarii, a supravietuitorilor de pe o zi pe alta. Si sunt filmati cu afectiune si fara distanta care ne-ar face sa ne simtim ca spectator diferiti de ei, ori mai buni, ori mai realizati. Iar scena in care lumea declasatilor intra in lumea unui Studio 54 – foarte Andy Warhol – pune in legatura ceea ce nu e atat de separat. Mi-a placut enorm cum Hoffman, muritor de foame, incepe sa isi puna in buzunare mancarea oferita cu larghete de boema newyorkeza. Unul din organizatorii petrecerii psihedelice il intreaba pe Hoffman:

De ce furi de pe masa? Nu stii ca mancarea este aici la liber?

La care personajul lui Hoffman raspunde:

Daca e la liber, de ce imi spui ca fur mancarea?

Dar filmul care mi-a placut enorm este Sunday Bloody Sunday, care poate sa fie cel mai bun film a lui Schlesinger. Spre deosebire de Lincoln sau Django, imi ofera persoanje complexe, prinse in dileme care par reale si dificile. Sunday Bloody Sunday nu este un film despre masacrul comis de armata engleza in Irlanda. Sunday Bloody Sunday este un film despre cum poti sa ai o relatie deschisa. Si cat de greu este sa mentii o relatie in care unul din parteneri nu este implicat asa cum ar vrea celalalt. Un doctor evreu (jucat de Peter Finch) si o femeie divortata (Glenda Jackson) impart acelasi partener, un artist hip si foarte independent (Murray Head). Ea il vrea pe el numai pentru ea. El il vrea pe el pentru o calatorie in Italia. Tanarul artist isi imparte corpul cu cei doi; ce isi doreste el cu adevarat este sa isi vanda instalatiile in America.

Sunday Bloody Sunday se misca foarte delicat si real in viata personajelor, care par ca sunt aratate in viata lor reala. Filmul surprinde foarte precis viata in Londra anului 1971. Pare o felie de viata autentica, unde oamenii se iubesc, se urasc, se cearta si se despart civilizat. Doctorul nostru nu e rusinat de sexualitatea lui, dar nu o face publica in familia lui prinsa in ritualurile sociale obligatorii, cum e o Bar Miztvah. Ea vrea sa isi vada amantul gelos, dar tanarul artist nu reuseste sa simta acelasi tip de atasament pe care ea il are fata de el. Ceva din furia lui Schlesinger, care e indreptata impotriva cinematografului Hollywood, o regasesc in noul val romanesc. O vad in efortul catre real, catre autentic, catre relatiile care dor si care vorbesc complicat despre lumea noastra interna. Furia catre a suprinde o lume reala, dupa abandonul in lumea de carton a socialismului realist sau a fictiunii Hollywood, duce catre efortul catre real, catre psihologia complicata a vietilor noastre.