O încăpere mică a Liceului de Muzică „Tudor Jarda“ din Bistriţa. Pian, planşe cu reproduceri după natură şi vreo 20 de copii de clasa a II-a, încă adormiţi la 8 dimineaţa, scoţîndu-şi din ghiozdane caietele şi manualele de limba română. Sînt aşezaţi în bănci cu spatele la ferestrele care dau înspre stradă şi cu faţa la tablă, unde învăţătoarea scrie titlul lecţiei: „Furnica şi porumbiţa, după Lev Nicolaevici Tolstoi“.
Scriu şi ei în caiete, unii se mai înghiontesc, alţii îşi scapă stiloul sau scotocesc prin penare. Doamna le citeşte cu glas tare textul din manual, apoi îi pune pe ei să citească două-trei propoziţii. Invariabil, Nicolaevici devine Nicolevci, Nocolaeci, Nicolevcici, în timp ce furnica salvează porumbiţa de la o moarte sigură. Eduard, băieţelul din prima bancă (pe care toţi îl alintă Dudu), cu un breton coborîndu-i cuminte pînă deasupra ochilor mari, căprui, întreabă „ce sînt bulinele roşii din imagine“. Doamna îi spune că sînt pişcături de furnică, iar Dudu exclamă încîntat: „Şi pe mine m-a pişcat odată o furnică!“
