Bărbatul nimănui

Multă vreme am trăit obsedat de diferenţa de vârstă. Adolescent fiind, mă miram că tatăl meu, pe atunci sexagenar, nu o părăsea pe maică-mea, care era totuşi cu douăzeci de ani mai tânără decât el, pentru a trăi cu Brigitte Bardot care mă tulburase într-atât în Manina, la fille sans voile.

Mai târziu, când am dat peste fete obrăznicuţe, mi-am spus că e destul să aştept ca vreuna să îmi intre în viaţă. Şi nu m-am înşelat. De altfel, cum aş fi putut să mă înşel când cartea mea de căpătâi era La umbra fetelor în floare? Nu puţine au fost cele care au încercat. O adolescentă după alta: bucla era creată. Obsesia mea devenise viaţa mea şi, în ochii mei, cel mai strălucit succes al meu. Singurul care merita.

O privesc acum cu milă pe fata asta tânără care îmi doarme încrezătoare în braţe. De unde această încredere? De ce acest abandon? A văzut toate fotografiile celor de dinaintea ei care mi-au pozat de bunăvoie, puştoaice bosumflate cu ochii ca de căprioare. Nu s-a supărat. A vrut doar să ştie de ce acestea n-au reuşit. Ştiind de ce, ea m-ar avea pentru totdeauna. O provocare pe care fiecare a luat-o în felul ei. Le-am furat eu oare tinereţea? Le-am transmis oare puţin din această cunoaştere pe care o acumulăm în ani, îndemnându-le totodată să păstreze acele tărâmuri ale ignoranţei care sunt singurul nostru refugiu? Le-am rănit? Le-am galvanizat? Ce importă? Eu sau un altul… Oricum, a trebuit să răzbat în viaţă, cu orice preţ. Viaţa mea a depins de asta. Voi avea, înainte de a muri, cel puţin o consolare la gândul că nici una dintre bestiile astea răpitoare nu a reuşit să mă reducă la starea de epavă. Dacă vreodată voi deveni aşa ceva, va fi doar datorită mie.

Această obsesie m-a costat două anchete poliţieneşti în urma denunţului vecinilor mei, o interpelare la şase dimineaţa într-un hotel de provincie şi un interogatoriu în toată regula la vama franceză. Micile mele iubiri aveau toate peste şaisprezece ani. Mi-am făcut mereu o regulă din a neglija moralitatea şi din a respecta formalităţile.

Mi s-a întâmplat adesea să trăiesc simultan aceeaşi aventură cu două tinere fete care ar fi putut fi surori – şi chiar erau, uneori, nici una neştiind ori pretinzând că nu ştie de existenţa celeilalte. Fiecare crezând ori dorind să mă facă să cred că eram “bărbatul vieţii sale”. Dar eu nu sunt bărbatul nimănui. Duplicitatea mea mă va uimi mereu. Ea m-a dus pe calea unui nomadism sentimental care a atras fete imature şi care mi-a dat iluzia că nimic nu s-a schimbat şi nu se va schimba vreodată în viaţa mea. Plictiseala pe care ajung să o simt în braţele uneia se risipeşte sub mângâierile alteia. Faptul că ele sunt la vârsta la care aşteaptă totul de la viaţă mă incită să nu le ofer nimic. Asta e, fără îndoială, şi ceea ce le reţine. Nimic mai mult decât insatisfacţia, iată ce ne satisface. 

Le colecţionez fotografiile. Una a pozat de bunăvoie goală, alta ca o şcolăriţă japoneză. Aş putea trăi ca un sibarit, dar mă surmenez să scriu cărţi şi să lucrez pentru editori. Ceea ce nu mă descurajează să pledez pentru detaşare şi să predic abstinenţa. Conduita mea în viaţă e opusă filosofiei mele. Dar oare nu Papa e acela care crede cel mai puţin în Dumnezeu? Iar ateul militant nu este oare piosul prin excelenţă? Printr-o bizară alcătuire a lucrurilor, ne putem exprima doar în idealurile care ne sunt străine.