Comunism etern vs liberalism etern

Alexandr Zinoviev, disidentul sovietic, logician şi megaloman, o inteligenţă scăpărătoare, cel care a scris Viitorul luminos şi alte satire ale regimului sovietic a devenit (după 1991, în exilul său munchenez, şi mai târziu în Rusia, unde s-a manifestat ca un mare naţionalist înainte de-a muri în 2006) apărătorul tezei „comunismului etern”. Niciodată, afirmă Zinoviev, utopia egalitaristă nu va putea fi smulsă din inima omului! Chiar dacă a fost un eşec istoric. Economic, în primul rând. Social, în al doilea, secretând imediat ce a fost instaurat o nouă clasă de activişti, un aparat birocratic şi represiv. Fantasma egalităţii, crede Zinoviev, nu va înceta să urmărească minţile umane. Atât de mare, aş adăuga, este puterea enunţului. Activiştii, în mod discret, îşi ascundeau bogăţia.

Cred că există o altă cauză, mai subtilă, a persistenţei fantasmei comunismului etern. Comunismul preconizează o lume în care fiecare va avea atâta câte nevoi are. Dar omul, cel puţin de la instaurarea agriculturii încoace, de la începutul neoliticului, adică de douăsprezece mii de ani a trăit în universul dorinţei, nu în cel al nevoii. Adică în universul satisfacţiei fără limite, fantasmă tot atât de irealizabilă pe cât este şi cea a egalităţii între oameni. Primatul nevoii asupra dorinţei este, la prima vedere, antipsihologic. Nu este de mirare cum comunismul a suscitat atâta ipocrizie şi a generat o minciună cronică, oamenii devenind cu atât mai egoişti şi mai puţin solidari cu cât se consolida comunismul. In acelaşi timp, la un nivel mai profund, există o tentaţie enormă în comunism, aceea de-a pune capăt epuizantei curse a dorinţei. Omul profund, printr-o anumită latură a organizării lui libidinale, vrea să regreseze în paleolitic, în universul minimalist al nevoii.

Dacă există un comunism al omului de pretutindeni şi de totdeauna, există şi un liberalism etern. Vechiul om, pentru care supravieţuirea era o mare performanţă este mereu viu. Alături de el se găseşte omul dorinţei, ostenind adesea.

Este un punct de vedere psihanalitic. Se pune întrebarea dacă existenţa sărăciei, pur şi simplu, nu ar fi suficientă pentru a justifica o lume consacrată nu satisfacerii dorinţei, ci nevoii. Experimentul comunist pare să sugereze că această limitare nu a fost o bună cale: egalitarismul nu înlătură sărăcia. Şi totuşi, utopia egalităţii va dura, ea nefiind accesibilă raţiunii, prin esenţă.