Religia hinduistă are un soi de Treime. Brahma, Creatorul, se ocultează. Rămân Vişnu şi Şiva a căror prezenţă în lume este constantă. Mai mult decât nişte făpturi mitologice (notează René Guénon în Introducere generală la studiul doctrinelor hinduse), cele două entităţi se referă la principii metafizice. Vişnu este principiul conservării, Şiva cel al distrugerii, dar ar trebui mai degrabă, notează Guénon, să fie desemnat ca principiu al transformării.

Lumea, universul, în generalitatea lui, dar şi în aspectele particulare, în societăţile umane de exemplu, este un proces în care conservarea şi prefacerea se găsesc într-un dezechilibru dinamic. Neîncetat, societatea umană se dărâmă şi se reconstruieşte. Vorbesc despre dezechilibru dimanic (nu echilibru) fiindcă ce se percepe ca mişcare este căderea, dezintegrarea. Echilibrul este stare, abstracţie.

Nu este uşor să deosebeşti ce este demolare şi ce reconstrucţie. Astfel, societatea tehnologică ţese noi fire comunicative, contribuie la organizarea umanităţii într-o adevărată unitate mondială.

In acelaşi timp, noua societate devine din ce in ce mai „anomică” (a-nomos, fără lege). Dispare patriarhatul, „nucleul societăţii”. Familia „recompusă” tinde să devină regula.

Prin urmare, în sânul însăşi al construcţiei noului se manifestă distrugerea.

Societăţile care trăiesc tradiţional (posedate de spiritul „vişnuist”), cum ar fi cele islamice, se opun cu violenţă celor care, respingând tradiţia, avansează, în perpetuă inovaţie. Islamismul ofensiv nu este altceva decât rezistenţa violentă la schimbare.

Dacă „în sânul construcţiei se manifestă distrugerea” (vezi mai sus), şi în sânul conservării vechilor structuri distrugerea se manifestă, ca reacţie la noile construcţii.

Antagonismele sunt exterioare sau intrinseci.

Stabilitatea este ofensivă, mobilitatea se autodistruge…

În sânul lui Vişnu operează Şiva. În sânul lui Şiva operează Vişnu…