 |
| Lena Dunham, intr-o pozitie tipica, nu foarte flatanta vizual |
Girls, serialul HBO care pare sa fie unul din cele mai vandute produse care tintesc noua generatie de tineri americani, nu este un serial obisnuit. Ma aventurez sa spun ca el este foarte radical in multe privinte. Desi vandut pe piata ca un nou Sex and the City si desi structura lui pare sa o copieze pe cea a serialului mai „batran„, Girls are multe din personalitatea rebela a creatoarei si interpretei principale, Lena Dunham. Patru tinere locuiesc in New York City si incearca sa isi traiasca viata romantica si profesionala fara multe posibilitati financiare. Ca predecesoarele lor mai mature, ele au probleme serioase in a-si mentine prieteniile, slujbele sau chiar apartamentele in care locuiesc.
Experimentul pe care Dunham il propune e destul de dificil. Trebuie sa spui in treizeci de minute o poveste cu patru personaje, sa iti tii in priza spectatorii, sa le provoci asteptarile si sa faci si entertainment. Pentru ca sa realizeze tintele unui show de televiziune, Dunham foloseste doua interventii strategice. Mai intai isi expune corpul gol aproape fara rusine, in pozitii sexuale, umbland in apartament sau discutand cu prietenele. Corpul ei gol, in ansamblul HBO sau in general, pe piata media americana, e scandalos, pentru ca nu corespunde cu tipul de corp care este aratat pe ecrane. Hannah nu este slaba, nu are forme perfecte si, in plus, iubeste sa se expuna in unghiuri foarte putin flatante. Ea nu este cu siguranta Carrie Bradshaw din Sex and the City, cocheta pana la anorexie. Desi poate ca nu are din radicalitatea lui Kathy Bates, care la 54 de ani isi expunea corpul gol intr-o scena cu Jack Nicholson din Sideways, Lena Dunham face din corpul ei o interventie proaspata si neobisnuita intr-un ansamblu visual dominat de platitudine. Corpul ei, in afara stilului pe care il propune Dunham, poate ca ar fi doar socant. Dar el este un comentariu mai larg legat de relatiile intre tineri, astazi.
O a doua intreventie strategica a creatorei este sa „mulga„ o senzatie de stanjenire, de awkwardness, de ne-potrivire, care este produsa in relatiile interumane. Corpul Hannei Horvath, personajul Lenei Dunham, este filmat ne-potrivit. Umorul si tragicul in Girls sunt generate de lipsa de relatii puternice, autentice intre tineri. Prietenele sunt de fapt relatii usor superficiale, care ii mentin pe tineri in ritmul agitat la New York-ului. Cu totii sunt in cautarea unor „obiecte bune„ care sa le reflecte inteligenta si umanitatea, dar pe care sfarsesc inevitabil sa le respinga si vatameze. Desi „parintii„ – fie ai Hannei, fie ai lui Marnie, fie ai lui Jessie – sunt disfunctionali, sunt intr-un mod ne-potrivit, ei nu au rol serios in serial. Sunt mai degraba un pretext pentru a sugera o disfunctionalitate mai ampla, mai cuprinzatoare, a societatii americane. Accentul nu este pus pe difunctionalitatea lor sociala, pentru ca sunt bine integrati si realizati profesional. Senzatia de lipsa de potrivire, de discursuri parelale care vin dintr-un egoism teribil este la nivelul interactiunii intre copii si parinti.
Girls mi se pare radical intr-un sens bun pentru ca refuza multe din premisele serialului-mama, Sex and the City. El are un aer anti-glamour, aproape punk, care il face vital si interesant. Totusi, filmul nu scapa unor scheme tipice, aproape plate, cum ar fi scena finala din al doilea „sezon„. Ma intreb daca o sa aiba din vitalitatea lui Mad Men, care a reusit sa faca interesanti anii ’60, intr-un mod proaspat si provocator. Girls nu poate sa supravietuiasca bine decat daca este vandut ca „ce sunt tinerii„ astazi, cu limbajul si manierismul lor. El se vinde atat timp cat poate sa socheze cumva intr-un mod nou, dar fara a-si aliena complet publicul.
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Mie-mi place tare mult serialul asta, iar Hanna mi-e foarte simpatica, tocmai pentru ca e nonsalanta ca un copil. Asta e farmecul ei.