În general filmele lui Woody Allen au o tentă existenţialistă ce reiese din tratarea în registru umoristic a celor mai profunde preocupări umane. Sensul vieţii, lipsa de consistenţă a referirilor morale şi / sau teologice, natura celor nevăzute şi intervenţia şansei – iar uneori a întâmplării – în relaţiile interpersonale sunt doar câteva dintre datele pe care sunt construite filmele sale. Aceste problematici apar la toate personajele sale, îndeosebi la cele jucate de el însuşi, prizoniere ale propriilor obsesii, provocându-ne râsul, care e inevitabil muşcător, pentru că se naşte din suferinţă. Aşa cum se întâmplă adesea în istoria comunicării, râsul acţionează ca un fel de catharsis eliberator, spre o echilibrare atât individuală, cât şi socială. Cu toate acestea, el se bazează totuşi pe suferinţă, un paradox pe care regizorul se bazează el însuşi – odată cu explorarea mijloacelor limbajului cinematografic – pentru a reprezenta stări psihologice turbulente.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Urmăriţi un interviu nedifuzat cu Woody Allen, realizat în 1971 de Granada TV la Manchester, unde regizorul se afla în acele zile în Marea Britanie pentru a-şi promova filmul Bananas.
Foto: Jef Aérosol 2008, Post No Bill (Woody Allen)
Sursă:
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
