Citiţi despre

Istoria muzicii clasice văzută ca evoluţie a unui eu

Tamara Creţulescu: „Marcel Iureş practică un striptease sufletesc”

APP – Psihoterapia prin jocul cu nisip la Bucuresti

La rascruce de vanturi, filmul Andreei Arnold care este o ecranizare a romanului omonim al lui Emily Bronte, este o provocare. Dar mai inainte sa va spun de ce romanul e provocator, iata povestea pe care Bronte a spus-o la 1847. Ca sa intelegeti actiunea, trebuie sa v-o imaginati ca un Kill Bill in care un el vrea sa se razbune pentru suferinta indurata, de data asta in copilarie. Heathcliff, un baiat cu pielea neagra si aspect de „tigan„, este luat de pe strada si tratat ca un membru al familiei de un domn victorian, pe numele lui Mr. Earnshow. Heathcliff si sora lui adoptiva, Catherine, dezvolta o relatie speciala. Catherine il apara de violenta si cruzimea familiei adoptive. Ea se casatoreste cu un vecin bogat. Heathcliff continua sa o iubeasca, se casatoreste cu o ruda apropiata a lui Catherine, Isabella, si se razbuna pe fratele sadic al lui Catherine. La prima privire, La rascruce de vanturi pare o drama romantica clasica, dominata de o iubire imposibila si de dorinta de razbunare a lui Heathcliff. Romanul lui Bronte a avut insa ceva extrem de special in epoca, pentru ca a provocat reactii extreme de puternice si negative. Bronte a apasat pe un buton rosu al victorianismului englez, si inca nu stim care este acel buton.

Nu stiu daca Andrea Arnold voia sa apese pe acelasi buton cand a regizat La rascruce de vanturi. Ce stiu este ca regizoarea vrea sa faca din experienta lui Heathcliff si Catherine ceva proaspat pentru ochii nostrii contemporani. Publicul englez are deja o imagine formata despre povestea tragica spusa de Emily Bronte. In imaginea traditionala, romanul lui Bronte este modelat de atmosfera victoriana, cu cruzimea si violenta vietii de la tara din secolul XIX. Are compozitia baroca a unui roman cu multe personaje narator si cu stratul gotic de stafii, suflete moarte, lupta pentru proprietate si distinctii de clasa. Arnold ia tot angrenajul asta complex – cumva indiferent spectatorului de astazi care nu e specialist in literatura victoriana – si vrea sa spuna o poveste pe care o simti direct si nou.

De ce este La rascruce de vanturi un film provocator? In versiunea lui Arnold, Heathcliff este un actor negru care a tratat de cioroi, scuipat si dispretuit pentru ca este strain cumva familei adoptive. Catherine are o relatie de dominatie si supunere cu el. Vrea sa il protejeze de cruzimea unui frate foarte sadic, dar in acelasi timp il trateaza ca pe un inferior, pe care vrea sa il domine si care ii serveste drept admirator permanent. Intre pauzele intre furia si violenta povestii, Arnold ne prezinta momentele tandre intre cei doi, insa ele sunt sugerate printr-o camera tinuta pe umar, ca intr-un Lars von Trier indragostit de Passolini. Tandretea este prezenta in film, dar aproape permanent anticipata si sugerata, fara a fi aratata direct.

Provocarea lui Bronte este in continuare prezenta in film foarte articulat. Eu cred ca regizoarea mentine ceea ce e greu de simtit si seducator in La rascruce de vanturi. Povestea de dragoste este in continuare aproape „vulgara„. Nu exista un personaj bun, idealizat sau moral in povestea noastra. Aici lumea lui Heathcliff e dominata de violenta, cruzime, durere si razbunare. Nu exista nici un final redemptiv, pentru ca Heathcliff continua in orbirea fata de Catherine, chiar dupa ce eroina moare. Un lant transgenerational de ura si conflicte este pus in fata ochilor direct, fara ascunzisuri. O relatie dureros de nefunctionala este imaginata ca o descriere a ceea ce este dragostea, si nu ce ar trebui sa fie. El si ea, frate si sora vitrega, se iubesc, dar nu indraznesc sa rupa interdictia incestului. Bronte flirteaza direct cu provocarea majora a imaginatiei noastre, si anume ca am putea sa incalcam interdictiile fundamentale ale moralitatii civilizat victoriene.