Nu găsesc o prezentare mai bună pentru Siri Hustvedt decît cea făcută chiar de către traducătoarea ei, scriitoarea Veronica Niculescu, într-un interviu recent:
E un caz interesant Siri Hustvedt, o scriitoare sclipitoare, cu nenumărate faţete bine şlefuite, care însă e prezentată la noi, ca să ne sune de undeva, cu explicaţia „soţia lui Paul Auster”. Dar dintre editori se aude şi glumiţa care contrabalansează această nedreptate – se spune:
În sfîrşit, un scriitor în familia Auster!
Siri Hustvedt e cunoscută în lumea întreagă ca un autor complet şi teribil de interesant: a scris şi poezii, scrie eseuri despre artă, psihanaliză, feminism sau neuroştiinţe, are un doctorat în Literatură şi o agendă plină cu angajamente pentru prelegeri şi conferinţe.
În România, începe să fie cunoscută ca romancieră, după ce Editura Polirom i-a publicat două romane: O vară fără bărbaţi şi Tristeţile unui american, amîndouă traduse de Veronica Niculescu. Acest interviu o prezintă pe scriitoarea americană cu ce are de spus privitor la o serie de teme relevante, şi nu doar pentru ea: relaţia scriitorului cu singurătatea, rolurile de gen, psihanaliza, modelele majoritar adoptate sau ponderea femeilor în ierarhiile culturale.
Aveţi o o relaţie de lungă durată cu psihanaliza. Cum vă raportaţi la schema de gen esenţialistă creată de cei doi fondatori ai psihanalizei, Freud şi Jung, şi anume la catalogarea precisă a ceea ce este prin naştere masculin, respectiv feminin şi la practicile dezvoltate pentru a „repara” ceea ce nu se potriveşte cu tiparul?
Conexiunea mea cu Freud este de departe mai intimă decît cea cu Jung. Deşi am citit cîteva cărţi de-ale lui Jung, misticismul lui m-a ţinut cumva la distanţă. Relaţia mea cu Freud însă durează de mulţi ani. În 2011, eu am ţinut cea de a 39-a conferinţă anuală dedicată lui Sigmund Freud, la Viena: Freud’s Playground, în care am discutat teoriile lui despre transfer şi despre pulsiuni în relaţie cu neuroştiinţele, cu alte teorii psihologice (ale lui Vigotsky, de exemplu) şi cu arta. Nu sînt o freudiană dogmatică. Nu sînt cîtuşi de puţin interesată de dogme, de orice tip ar fi ele. Viziunile lui Freud despre femei şi despre sex sînt cu mult mai complexe decît crede majoritatea. Cu siguranţă, a fost un om al timpului său, cu propriile prejudecăţi despre femei şi feminitate. Invidia de penis este o teorie eronată care presupune o „lipsă”, o absenţă, care nu este inerentă sau „naturală” la copii. Cu toate astea, ideile lui Freud despre pulsiuni şi despre ataşament, despre perversul polimorf pot fi inestimabile pentru feministe.
