Va mai aduceti aminte de festivalul One World Romania? A trecut ceva timp de cand s-a incheiat, dar revin cu un articol scris „la rece” despre un subiect „fierbinte” – autismul. In articolul despre deschiderea festivalului ma intrebam cum voi iesi dupa ce voi fi folosit „detergentul” festivalului, eu care am urmat tratamentul unei formari psihanalitice. Terapeutul din mine si-a spus cuvantul si filmele care mi-au starnit cel mai mare interes au fost cele din sectiunea „Diz/abilitati”. Despre doua din filmele acestei categorii – Matthew’s Laws / Legile lui Matei si Anton’s Right Here / Anton este aici, Matei si Anton fiind autisti, voi vorbi in continuare.
Apartamentul meu este universul meu,
noteaza Matthew in jurnalul sau.
Oamenii pot fi amabili, veseli, tristi, draguti, buni, recunoscatori, mari, mici. Ei merg, alearga, sar, vorbesc, se uita, asculta,
scrie Anton intr-o poezie.
Dar sa facem prezentarile. Mai intai sa-l cunoastem pe Matthew. Marc Schmidt, regizorul, tine sa ne precizeze, inainte de proiectia filmului, ca Matthew este prietenul lui din copilarie si ca din punct de vedere emotional acest film este cel mai important pentru el. Dupa proiectie ne mai spune ca filmul este un omagiu adus lui Matthew si o incercare de a intelege si ajuta persoanele autiste.
Matthew, asa cum ati aflat deja, este autist. A reusit sa aiba micul lui univers – apartamentul sau – in care isi petrece cea mai mare parte a timpului. Un apartament intesat cu dosare si obiecte, in care prima reactie a celor care intra este
ce mizerie!
Dar el si-a facut un sistem complex (legile lui Matthew) care sa-l ajute sa puna ordine in haosul din jurul lui si pe care se lupta tot timpul sa-l organizeze.
Dar „ordinea” lui Matthew reprezinta pentru ceilalti „mizerie”, haos. Matthew este amenintat cu evacuarea de comitetul de bloc, deoarece amenajarile si modificarile facute de el in apartament sunt considerate ca punand in pericol siguranta locatarilor. Nu reuseste sa comunice, sa se inteleaga cu ei, este dat in judecata si, dupa un proces lung, este obligat sa paraseasca apartamentul. Universul lui Matthew se prabuseste si Matthew odata cu el. Incearca sa se sinucida, locuieste in asezaminte sociale si in final este internat intr-o clinica de specialitate. Dar nu acesta este finalul.
Sa va spun aceasta poveste si in alte cuvinte. Matthew este autist si incearca sa traiasca cu asta. Zambetul, rasul lui transmit parca un pericol. Este un autist care nu face insa exceptie de la nevoia umana de dragoste si comunicare. Pentru care face eforturi impresionante. El isi petrece zilele inregistrand si ascultand apeluri telefonice, in speranta ca acestea il vor ajuta sa inteleaga sensurile ascunse ale comunicarii umane –
nu ceea ce spun oamenii, ci ceea ce vor sa spuna.
Ma intreb cati dintre noi ii ascultam pe ceilalti pentru a-i intelege.
Extrem de inteligent, si-a dezvoltat o conduita de tip obsesional ca o tentativa de a-si controla amenintarea interna de dezintegrare. Proiectia in exterior de catre Matthew a incercarii de organizare a haosului sau interior trezeste in ceilalti oameni propriul monstrul adormit al dezintegrarii interne si deci si externe. Asa ca oamenii vor sa alunge fara drept de apel acest „monstru” din apartamentul vecin. Iar Matthew se vede alungat din singurul loc in care reusise sa se simta acasa, in siguranta. In care se simtea protejat chiar si de acea
imensa furie si ura de sine care te face bucati.
Ce poate face Matthew? Sa-i alunge urland cu o furie care parca sparge ecranul pe cei din comitetul de bloc cand vin sa-l anunte de evacuare, de procesul in care este implicat. Sa lanseze un disperat strigat de ajutor (ii da telefon lui Mark) printr-o (noua) tentativa de sinucidere. Sa incerce sa se adapteze in adaposturile prin care se peregrineaza. In cele din urma, aparent resemnat, sa accepte o internare intr-o clinica de specialiate. Este de ajuns?
Despre mama nu ni se spune nimic. Tatal se declara depasit de situatia fiului sau. Oamenii, intr-o tara occidentala – Olanda, cu un sistem medical si social considerate performante, se dovedesc a fi si ei depasiti de problemele ridicate de autism. Oamenii, fiinte sociale înzestrate cu ratiune și cu vorbire articulata, capabili sa-si confectioneze unelte de munca, cu ajutorul carora pot transforma realitatea în care traiesc, sunt incapabili sa transforme realitatea vietii interioare a lumii autismului.
Asa ca finalul va fi intr-o camera goala, in care auzim sunand telefonul lui Marc, regizorul si prietenul lui Matthew, si un apel inregistrat:
Marc, unde esti? Vreau sa-ti spun ca Matthew a facut-o.
Matthew nu mai este aici.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Dar Anton este aici. Este tot autist. Un alt autist care incearca sa inteleaga oamenii, in felul lui, scriind, copil fiind, poezii. Imi revine intrebarea: cati dintre noi incercam cu adevarat sa intelegem oamenii?
Oamenii pot fi amabili, veseli, tristi, draguti, buni, recunoscatori, mari, mici. Ei merg, alearga, sar, vorbesc, se uita, asculta,
scrie el intr-o poezie pe care regret ca nu o pot reda in intregime. Scrisul si desenul sunt „stereotipiile” lui Anton. Poezia lui despre oameni ii prilejuieste o prima intalnire cu Liubov Asskus, realizatoarea documentarului.
Urmatoarea lor intalnire are loc peste sapte ani. Anton nu mai scrie, iar oamenii se cearta incercand sa decida unde ar fi mai bine sa-l trimita. Si unde ar fi mai bine pentru el, un autist avand o mama care se lupta cu cancerul si un tata plecat, recasatorit si a carui relatie cu fiul si fosta sotie se reduce la intalniri ocazionale, in pauzele de la munca si intr-o tara – Rusia, in care diagnosticul de autism nu exista?
Filmul prezinta, pe parcursul a mai multor ani, calatoria lui Anton in cautarea celui mai bun loc pentru el, insotit de Asskus. Acest cel mai bun loc este cautat in randul institutiilor de stat si private. Asta in timp ce Anton tanjeste si intreaba daca nu poate locui in casa care a crescut. Institutiile se dovedesc neprietenoase, oamenii sunt indiferenti sau uneori il privesc cu compasiune. In institutiile de stat, cei ca Anton, ni se explica, au doua posibilitati, in urma tratamentului care li se aplica – sa ajunga o leguma sau sa moara.
Asa ca, pentru a evita acest lucru, se cauta si se gaseste cu greutate o institutie privata, o comunitate de tip familial pentru autisti, condusa de o doamna din Occident si in care lucreaza voluntari. Desi la inceput nu se relationeaza, Anton isi face un prieten de care se ataseaza si totul pare sa mearga bine, este fericit, rade, se integreaza si se adapteaza cererilor din comunitate. A invatat si sa planga. Pana acum, cand era suparat, nu putea decat sa urle, un urlet de animal ranit, prins in cusca. Dar cand prietenul pleaca, el se izoleaza.
Mama lui Anton pierde batalia cu cancerul. Tatal munceste, munceste, munceste. In comunitate nimeni nu-l mai vrea, nu se mai relationeaza cu nimeni dupa plecarea prietenului sau. Anton va fi dus, in cele din urma, intr-o institutie de stat.
Va ajunge o leguma? Va muri?
Cand Asskus vine sa-l viziteze, starea lui Anton o determina sa… il rapeasca pur si simplu! Si, timp de un an de zile, ajutat de intregul personal al redactiei revistei unde lucreaza Asskus, Anton va locui in sfarsit in iubita lui locuinta in care a crescut. Incercarile de a-i gasi inca o data cel mai bun loc se lovesc invariabil de acelasi raspuns – Anton are un tata.
Si, da, Anton are un tata! Redescoperindu-si in cele din urma, dincolo de tacere, fiul care a putut sa-si faca un prieten, care sufera si a invatat sa fie fericit, dar si sa planga, tatal se hotaraste sa il ia pe Anton cu el, in famlia lui.
Cand oamenii
amabili, veseli, tristi, draguti, buni, recunoscatori, mari, mici, oamenii merg, alearga, sar, vorbesc, se uita, asculta
sunt aici, si cand Anton este aici, autismul nu mai e aici.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
"Oamenii, intr-o tara occidentala – Olanda, cu un sistem medical si social considerate performante, se dovedesc a fi si ei depasiti de problemele ridicate de autism." Este parerea autoarei bazata pe vizionarea filmului sau pe date statistice, de la fata locului? Mihaela
Este o parere personala bazata pe vizionarea filmului si pe discutiile de dupa film, raspunsurile lui Marc, regizorul filmului. Personal nu sunt adepta datelor statistice,ma intereseaza ce spun ele de fapt, dincolo de cifre. In acest caz,dincolo de cifre se gaseste sinuciderea unei persoane suferind de autism.
"Oamenii, intr-o tara occidentala – Olanda, cu un sistem medical si social considerate performante, se dovedesc a fi si ei depasiti de problemele ridicate de autism." Este parerea autoarei bazata pe vizionarea filmului sau pe date statistice, de la fata locului?
Mihaela
Este o parere personala bazata pe vizionarea filmului si pe discutiile de dupa film, raspunsurile lui Marc, regizorul filmului. Personal nu sunt adepta datelor statistice,ma intereseaza ce spun ele de fapt, dincolo de cifre. In acest caz,dincolo de cifre se gaseste sinuciderea unei persoane suferind de autism.