Rugăciune pe Acropolis

Mi-am propus, cât mai am timp, să revăd locurile sacre ale civilizaţiei noastre: Roma, Atena, Ierusalim. Şi, fireşte, punctul excentric în care aceste trei centre s-au unit în sinteza lor desăvârşită: Sfânta Sofia din Istanbul – Constantinopol.

Împrejurările au vrut să merg mai întâi la Atena. Am urcat din prima zi pe colina Acropolei, cu un sentiment de pietate pe care mi-e greu să-l descriu. Totul era ca acum douăzeci de ani, când făcusem ultima dată ascensiunea sacră: Templul zeiţei-fecioare, Atena, imens, despuiat de statui şi basoreliefuri; templul mic al Victoriei (Niké) veghiind din unghi, Erehteionul cu navele încrucişate, sprijinit de Cariatide. În marea nesiguranţă a lumii noastre, în plin cutremur, regăsirea acelor locuri, neschimbate, mi s-a părut liniştitoare, cu toată criza sălbatică în care Grecia de azi este prinsă.

La întoarcere, am căutat textul lui Ernest Renan, Prière sur l’Acropole, Rugăciune pe Acropolă, pe care l-am recitit cu aceiaşi liniştită emoţie ca acum cincizeci de ani. Publicată în Amintiri din copilărie şi tinereţe, textul ar fi mai vechi, din 1865, când marele savant şi scriitor avea doar patruzeci şi doi de ani. Este o rugăciune către Pallas Atena, „zeiţa cu ochii albaştri” adresată de un ins

născut din părinţi barbari la Cimerienii buni şi virtuoşi locuind pe malurile unei mări întunecate pline de stânci, mereu lovită de furtuni. 

Savantul, care şi-a petrecut tinereţea visând la lumea iudaică

Lanţul muntos ars al Galaadului, vârful Safed unde va apărea Messia; Carmel şi poienile de anemone semănate de Dumnezeu; hăul din Afaca de unde iese râul Adonis,

regăseşte, într-un elan, acel burg magnific ce-i aminteşte

vorbele unui arhitect cunoscut altădată ce avea obiceiul să spună că adevărul zeilor se găsea în proporţie cu frumuseţea solidă a templelor care li se ridicaseră. 

Tânăr, cel ce adresează rugăciunea Zeiţei a fost crescut de

preoţi ai unui cult străin venit de la Sirienii din Palestina… erau [aceşti preoţi], înţelepţi şi sfinţi. M-au învăţat lungile poveşti ale lui Cronos care a creat lumea şi ale fiului lui care, spune-se, a făcut o călătorie pe pământ… Cât de greu, Atena, a devenit să fii slujită! Sciţii au cucerit lumea. Nu mai există republici de oameni liberi; nu mai sunt decât regi proveniţi dintr-un sânge greoi, maiestăţi care te făceau să surâzi. Greoii Hiperboreeni numesc „uşori” pe cei ce te slujesc… O ligă a tuturor prostiilor aşează asupra lumii un capac de plumb sub care ea se înăbuşe. 

Iar salvarea nu va veni decât dacă ne vom întoarce la ea, la zeiţa cu ochi albaştrii,

repudiind legăturile barbare… ce zi frumoasă va fi aceea în care toate oraşele care au capturat bucăţi din templul tău, Veneţia, Paris, Londra, Copenhaga vor înapoia şterpelelile, alcătuind cortegii sacre pentru a înapoia fragmentele pe care le stăpânesc, spunând 

Iartă-ne zeiţă! Am făcut-o doar pentru a le salva de geniile rele ale nopţii!.

Şi, în sfârşit:

Un imens fluviu de uitare ne tărâşte într-un hău fără nume. Abis, eşti Zeul unic. Lacrimile popoarelor sunt lacrimi adevărate; visele înţelepţilor închid în ele o parte de adevăr. Totul, aici, jos, este doar simbol şi vis. Zeii trec, ca şi oamenii; nici nu ar fi bine să fie veşnici. Credinţa nu trebuie să fie un lanţ. Nu mai eşti dator credinţei când ai învelit-o în giulgiul de purpură în care dorm zeii morţi.

Nu simt nevoia să mai adaug ceva.