 |
| Trey Ratcliff, What they Dream and What they Do |
Spre deosebire de terapia psihanalitica, care are ca obiect o relatie intre doua persoane in cabinet, psihanaliza critica este un tip de interpretare a unui text. Interpretarea unui text inseamna un anumit tip de conversatie cu ideile unui autor (fie el romancier, eseist sau director de film) si presupune folosirea unui aparat critic dezvoltat de teoreticienii psihanalizei care provine dintr-o traditie de gandire critica. Psihanaliza critica pe care o am in minte a invatat lectia legaturilor dintre psihic si social de la Foucault, scoala de la Frankfurt, si altii teoreticieni critici. [Teoreticienii psihanalizei pot fi fie clinicieni, filosofi, ori critici literari sau de arta.]
Ce urmareste de fapt psihanaliza critica? Am sa raspund la intrebare fara a da un raspuns general, cat articuland o preocupare care mi se pare centrala pentru un ganditor critic. Un ganditor critic vrea sa puna in practica ideea ca pentru a fi creativi el sau ea are o inevitabila umilinta in raport cu altii si cu sine. Umilinta presupune ca el sau ea nu cunoaste o anumita parte a propriei persoane si ca lipsa de cunoastere este o conditie a existentei si a creativitatii umane. Sa nu te cunosti – sau nu ii cunosti pe altii – este ceea ce impinge un ganditor critic inspre a cunoaste. In mare masura suntem condusi in viata de ceea ce nu stim si ce nu intelegem bine. Spatiul pe care un ganditor critic il poate articula este spatiul unei disponibilitati mai mari pentru forme de viata care sunt dispretuite sau considerate inferioare. De multe ori, ne este clar ce stim si cine suntem. Din privilegierea a ceea ce stim deja, suntem imputinati. Pentru ca ne reflectam doar in masura in care ne cunoastem, exista un sens al stagnarii, al lipsei de viata care devine central pentru articularea unui gand. Dimpotriva, articularea unui gand devine proaspata atunci cand se confrunta cu invatarea noului, care deriva din intelegerea diferita a unui lucru pe care il stiam deja. Noul insa nu poate fi articulat fara a percepe ca stagnarea deriva din tratarea anumitor obiecte sau forme de viata ca fiind inferioare. Noul se poate realiza ca un proiect care afirma, si nu neaga, daca este inteles ca fiind generat de o schimbare de perceptie. Schimbarea de perceptie trebuie sa aiba in vedere modul in care pot fi largite conditiile de viata pentru cei pe care ii tratam ca fiind inferiori sau subumani.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Cum poate fi facuta schimbarea de perceptie a ceea ce este inferior? Cum se poate realiza ea?
O anumita reorientare critica se poate face prin articularea unor emotii pe care le avem atunci cand suntem fericiti sau indignati sau amarati sau tristi, cand citim sau auzim anumite ganduri.
De pilda, citeam zilele trecute Dilema Veche online. In saptamanalul de cultura unde scriu importanti profesori si ganditori am citit articole care m-au intristat si m-au dezamagit prin atitudinea fata de forme de viata considerate inferioare. Ce mi se pare ingrijorator este ca oameni care se percep ca oferind o intelegere mai buna a vietii, ca fiind educatori, sugruma prin gandurile lor posibilitati de a fi creativi – sau de a fi deschisi la a-i intelege pe altii mai bine. De fapt, m-am intristat sa vad cum noul nu este articulat, cat este anulat prin privilegierea a ceea ce se crede ca este normal.
Am vrut sa citesc cu interes despre observatiile profesorului de istorie Adrian Cioroianu despre experienta lui la Salonul de carte de la Paris. Am descoperit ca experienta lui este de fapt o re-memorare a „aurolacilor” din anii ’90 din Romania contrapusi experientei culinare pe care a avut-o in diverse restaurant bune din Paris. M-am intrebat atunci: ce rost are sa scrii despre oamenii strazii in Bucuresti ca fiind de pilda mai „pretentiosi„ decat cei francezi? De ce sa scrii despre faptul ca porti un parfum mai scump cand ii descrii in acelasi paragraf pe homelesii din Bucuresti ca
putind groaznic?
La un prim nivel de interpretare, m-am gandit ca este vorba despre o identificare cu oamenii strazii. La Paris, oricum, francezii
citesc mai mult,
sau
cumpara mai multe carti decat romanii,
deci m-am gandit ca exista un sens al superioritatii romanesti care provine dintr-o anumita „pretentiozitate”. Noi, adica romanii, fie suntem mai buni daca avem un aurolac mai tare sau un parfum mai fain, pana la urma, care ar putea sa taie din superioritatea evidenta a francezilor.
Insa, gandindu-ma mai bine, am inteles ca identificarea cu oamenii strazii nu este decat una superficiala, pentru a-i incadra la subuman. Identificarea cu cei fara adapost este una respinsa pentru a face loc privirii cinice, si anume ca homelesii sunt „flora umana„. De fapt, profesorul Cioroianu nu face altceva decat sa normalizeze ce trebuie sa ramana ingrijorator pentru noi, si anume ca anumiti oameni nu au adapost si traiesc in conditii subumane. Pentru ca homelesii sunt normali la vestici, e prin urmare normal sa ii avem si noi. Gestul profesorului de istorie de la Bucuresti de a-i face subumani pe cei fara de adapost deriva din ideea ca noi, „romanii”, suntem acum ca ceilalti, „occidentalii”, prin faptul ca avem si noi subumanii nostri. Inferiorul – cei exclusi, cei fara adapost – nu serveste decat pentru a afirma ceea ce stim, sau vrem sa stim, ca suntem „europeni”. In loc ca profesorul Cioroianu sa ne propuna sa vedem o categorie considerate subumana diferit, el nu face decat sa articuleze ideea ca am devenit europeni prin faptul ca ii tratam pe cei lipsiti de sanse „normal” – adica asa cum fac ocidentalii.
Aceeasi senzatie ca un anumit subuman este generat in Dilema veche am avut-o cand am citit articolul profesorului Codrin Liviu Cutitaru, Referinte Academice. In articol profesorul Cutitaru mediteaza asupra practicilor de scris ori de oferit o recomandare academica. Cu o voce trista, care ne propune in subtext sa ne gandim ca el, ca profesor universitar, este injosit ca profesionist, ne ofera un exercitiu speculativ unde este chemat de catre cineva din Orientul Mijlociu pentru a-i atrage atentia asupra modului in care el ofera „recomandari”. Persoana din Orientul Mijlociu vorbeste cu accent stricat romaneste, nu se exprima corect, e fost absolvent de medicina si ameninta terorist ca il omoara ca baietii lui „Ussama” daca a „cunoscut-o” pe una dintre neveste.
Portretul pe care il face Cutitaru arabului inventat de el este fara discutie rasist. Parte din problema preluarii unui stereotip care inventeaza un caracter – al arabului poligam, stomatolog si terorist – este ca sugruma alte posibilitati de a intelege experienta unui imigrant in Romania. Imigrantul arab este aruncat in categoria subumanului. Profesorul Cutitaru, prin interventiile si autoritatea lui, nu poate decat sa intareasca o perceptie dominanta despre cine este „celalalt” – strainul arab. Nu exista nici o intalnire reala cu cei care sunt vazuti deja ca fiind intr-un anumit mod. Noul este anihilat inainte de a fi formulat.
Daca profesorii Cioroianu si Cutitaru ii arunca pe oamenii strazii si pe imigrantii arabi in barca subumanului, o formula diferita de a rata anumite forme de viata este mobilizata in apararea regulilor, ori a „lipsei de extremism”. Postarea unui alt intelectual proeminent cum este Andrei Plesu m-a intristat. In ea, Andrei Plesu critica o „hiper-corectitudine” care face ca stangacii sau „cei cu ochelari” ar putea sa impuna regulile lor celor normali, adica aceia care scriu cu dreapta sau cei fara ochelari. Solutia profesorului Andrei Plesu este sa propuna tolerarea exceptiei ca fiind o exceptie de la regula, si atat. Cei discriminati nu trebuie sa-si impuna regulile lor asupra celor care sunt normali. Spectrul pe care incearca Andrei Plesu sa il combata este Marx – si tentativa de a indrepta ce este nedrept. Cei oprimati – sau discriminati – trebuie sa isi inteleaga statul de a fi exceptia si trebuie sa fie tolerati.
Din pacate, interventia lui Andrei Plesu se alatura unui gest mai larg de a face din ce este considerat nedrept un lucru normal, sau tolerat, in cel mai bun caz. Nu exista nici o intalnire reala cu ce inseamna sa ai un defect si intelegerea experientei de a fi stigmatizat. Incercarea de a intelege o alta lume – si poate cum poate fi generat noul in ceea ce gandim – este gatuita prin frica fata de comunismul celor care vor, ipotetic, sa isi impuna regulile. Ce este si mai trist este ca frica lui Andrei Plesu nu are la baza nici o intamplare reala, din cate stiu, in care un stangaci sau un ochelarist isi impune valorile, sau forma de viata, celorlalti. Prin caracterul lui abstract, experimentul lui Plesu face din probleme reale – saracie, rasism sau inegalitati sociale – lucruri marunte care devin „hiper-corectitudine politica”.
Ce am incercat aici sa spun este ca anumite posibilitati de gandire si de a fi creativ sunt sugrumate inainte de a fi articulate. Pentru a intelege noul, ceea ce este considerat inferior trebuie inteles diferit. „Aurolacii”, „arabii” si „ochelaristii” sunt categorii care trimit la anumite experiente de viata care pot fi percepute ca fiind importante si demne de atentie. Ele pot sa ramana inchise, asa cum se intampla in cazurile de mai sus, sau se pot deschide creativ. In procesul rearticularii a cum sunt ele diferite, noi putem sa ne intelegem pe noi altfel. Putem sa producem un mod de a exista diferit. Psihanaliza critica poate sa isi propuna sa nu dispretuiasca formele de viata care sunt considerate anormale si sa propuna spatii de intalnire in care noul este creat inteligent.
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Imi place felul tau de a imagina, Bogdane. Visezi o lume neconcurentiala, in care competitia sa fie inexistenta, diferenta neierarhizata, empatia posibila intre oricare dintre noi.
Cand rasa umana ca ajunge aici, probabil ca se muta pe Marte.
Asta nu inseamna ca nu imi place utopia pe care o propui.
O planeta de Maica Tereza…ce frumos!
Constat ca ati citit neatent si acest text, sper ca nu vi s-a parut si acesta neconcludent. Sau da?
A crea cadru pentru o deschidere creativa catre fenomenele, experientele, categoriile de oameni considerate exceptii de la normalitate si tratate discriminatoriu nu este o utopie, ci un deziderat perfect realizabil in secolul nostru, in conditiile in care inteligenta umana s-a dezvoltat intr-atat incat putem trimite roboti pe Marte. De ce sa nu o folosim si pentru a gasi solutii inovatoare si acestor situatii?
Dimpotriva, a privi ca pe o utopie propunerea lui Bogdan Popa are tot atat potential sugrumator al oricarei incercari de a schimba ceva, cat al celor citati de el (Cioroianu, Cutitaru, Plesu). D.
Draga D., tonul dumneavoastra iritat si insistenta de a va sustine acealsi punct de vedere la un alt subiect imi indica faptul ca relatia noastra virtuala se afla intr-un impas. N-am sa tac, n-am sa va resping neraspunzandu-va, am sa va rog sa incercati sa va formulati de ce am devenit eu subiectul preocuparii dumneavoastra. Desigur, raspunsul nu mi-l adresati mie, desi as fi curioasa sa-l aflu, ca sa fiu sincera.
Nu va ascund ca acuza dumneavoastra principala, aceea ca citesc neatent mi-o asum partial, uneori nu sunt suficient de acordata in comenturi.
Daca doriti insa o nesfarsita contrazicere cu argumentul lecturarii mele necorespunzatoare, aici am sa va descurajez, nu doresc sa intretin o tensiune, inutila in primul rand publicatiei.
Imi pare rau ca v-am creat un disconfort, acum depinde de dumneavoastra sa ramaneti in acest punct sau sa mergeti mai departe. E oare posibil?
Recunosc ca m-a amuzat raspunsul dvs., ba chiar am ras de-a dreptul. Sub nicio forma nu pot sa pricep cum de vi s-a parut tonul iritat, cand s-a vrut doar putin tachinator.
Va autoflatati atunci cand credeti ca ma preocupati in mod special, pur si simplu am observat ca mi s-a confirmat ceea ce banuiam inca de la mesajele anterioare, dar nu am spus-o la vremea respectiva: aceea ca obisnuiti sa cititi superficial orice alt text, nu numai micutele mele mesaje (atat de mici, incat am fost draguta atunci cand am dat vina pe atentia dvs. scazuta de nu le-ati inteles, in fapt cred ca e vorba de altceva).
Acum sa revenim la textul lui Bogdan Popa – aveti ceva de comentat si pe restul mesajului meu cu privire la provocarea respectiva?
D.
Imi place ideea de "psihanaliza critica", in descendenta teoriei critice a societatii, si cred ca observatiile articolului sunt sagace si consistente cu un tablou mai mare. Nu o utopie vad aici, ci gandire critica, intotdeauna necesara (exact pentru ca nu traim in lumea Maicii Tereza:). Iar la romani – nu prea exersata, sau nu prea des. Procedeul de a pune problema intre paranteze drepte prin impingere in maximalism si generalizare mi se pare si el foarte romanesc 🙂 Adica de ce sa mai observi ce-i stramb in lume daca tot nu vei putea eradica toata strambatatea lumii? Cine vorbea despre toata? Foarte pagubos acest mioritism contemplativ si radical!
Vad ca te-am iritat, Dorine. Dar tot eu sunt aia care critica, si tu stii asta foarte bine. Nu reping ideea de a gandi, ci iluzia ca ar putea folosi cu adevarat la ceva intr-o lume prea putin pregatita pentru toleranta si autocunoastere. Asta-i tot. Daca asta inseamna sa fii mioritic, ma declar oaia nr.1.
Oaia nr. 1 e o contradictie in termeni 🙂 Iti atrag de altfel atentia ca mioara era cu gandirea critica si avertismentele, pe cand ciobanasul fataliza.
Pai asta inseamna ca "mioritism contemplativ" e tot o contradictie in termeni. In versiunea ta, oaia e aproape analitica. Misto viziune, bravo!
Sunt de acord cu tine ca oaia nr. 1 e un personaj imposibil, mea culpa!
Cum am ajuns asa rapid la romanul care nu "prea" gandeste critic? Si nu e Miorita un steriotip, o fundatura creativa, unde gandirea critica a venit sa moara?
Felicitari lui Bogdan Popa.
Rapid? Priviti in jur si in istorie, inclusiv recenta. Nu altceva am spus si eu despre mioritism. Care e al ciobanasului, nu al mioarei.
Rapid in discutie. Nu sesizati oare capcana d-le Bîtfoi? Ati spuns ca procedeul de a pune problema intre paranteze "prin impingere in maximalism si generalizare" vi se pare foarte romanesc. Nu este oare o alta reflexie maximalista si generalizatoare? In fond, in cuvintele acestui articol, inca un demers de gandire critica ratat.
Rapid in comentarii:) Nu-mi cereti sa scriu un articol sau o carte in aceasta fereastra. Exista de altfel o bibliografie, generala sau contextuala, despre lipsa gandirii si a intelectualitatii critice la romani care merita consultata.
Am recitit articolul, Bogdane, si-mi vine sa te intreb: oare pentru o intalnire nu e nevoie de doi? Sunt de acord cu tine ca diferenta e nelinistitoare si ca cei mentionati se apara, dar ce te faci si daca cel cu care ai vrea sa dialoghezi e la fel de inchis? Sigur, poate fi o proiectie aici, dar mie mi se pare ca vorbesti de o parte care se doreste descoperita – minoritatea (as vrea sa stiu si alte puncte de vedere, nu doar al tau), si una care sa descopere – majoritatea. Nu cumva ne incurca faptul ca ne-am dori si unii si altii sa fim parteneri egali intr-un dialog si asta e al naibii de greu de realizat, tocmai pentru ca din start unii sunt majoritate si ceilalti minoritate?
Eu as fi dispusa sa ascult un homosexual, de pilda, dar el chiar asta-si doreste? El ar fi dispus sa ma asculte pe mine, fara sa ma urasca, fara sa creada ca-l urasc, ca-l dispretuiesc, ca-l consider inferior, fara sa ma invidieze ca sunt ceea ce el nu poate fi, desi isi doreste cu ardoare asta (sa se poata casatori, sa fie parinte, etc)? Sa-l ascult si apoi sa gandesc cu mintea mea intelegand ce pot eu din ceea ce imi spune si ma face sa simt, sau isi doreste sa imi forteze limitele pana la o identificare totala, echivalenta cu anularea mea ca persoana (desigur, asta e o fantasma despre cum sa te lasi folosit si cu ce angoase)? Poate homosexualul si-ar dori sa-l inteleg pana acolo incat sa anuleze diferenta dintre noi. Dar ea exista. Nu asta e de schimbat, dupa mine, ci felul de a nu-l asculta pe celalalt…
Poate ca, la un moment dat, o sa invatam sa apreciem similarul, si nu diferenta dintre noi, iar zbaterea asta va fi inlocuita de liniste, ca sa-l putem auzi si pe celalalt.
Foarte tare articolul! Ca o intarirea a ceea ce am spus, sa nu uitam ca ceea ce spunem reflecta oarecum si modul nostru de a privi lumea in viata de zi cu zi si daca nu era un articol tare, atunci nu avea atatea comentarii, parerea mea.Felicitari!