Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”

Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales.

Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.). Şi cum bine se ştie că, încă de la apariţia păcatului originar, orice imperativ care începe cu „să nu” tinde să fie încălcat tocmai din cauza ispitei de a fi încălcat, răul a ajuns să fie definit printr-o caracteristică indubitabilă – ispita.

În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!. Probabil că în perioada amintită, mulţi dintre germani şi nazişti, dacă nu chiar majoritatea lor, fuseseră tentaţi să nu ucidă, să nu permită ca vecinii lor evrei să fie masacraţi, să nu ajungă să-i trimită la pieire, mai mult sau mai puţin conştienţi de acest fapt, doar pentru nişte beneficii temporare, însă, conform aprecierilor lui Arendt,

Dumnezeu ştie cum, ei reuşiseră să reziste tentaţiei.

Acesta este doar un exemplu de gândire şi raţionare în modul caracteristic excepţionalei gânditoare a secolului al XX-lea Hannah Arendt. Pentru ea, a gândi şi a încerca să înţeleagă au constituit singurele motive care au ţinut-o în viaţă. Este chiar afirmaţia pe care o rosteşte la un moment dat în celebrul interviu solicitat de jurnalistul Günter Gaus, interviu ce poate fi urmărit în întregime, aici, la finele articolului.

În filmul Hannah Arendt, care intră de mâine şi în cinematografele din România, personajul Hannah este interpretat de talentata actriţă Barbara Sukowa. Filmul reuşeşte să înglobeze o imagine coerentă a soţiei, prietenei, profesoarei, gânditoarei, jurnalistei Hannah Arendt în preajma celebrului proces de la Ierusalim al lui Adolf Eichmann, comandantul german ce a aprobat şi facilitat deportarea evreilor spre lagăre. Tocmai pentru că surprinde cu succes această imagine complexă a personajului principal filmul merită văzut. Însă filmul, în opinia mea, este doar un punct de plecare în demersul spectatorului de a încerca să înţeleagă ideile constitutive conceptului de „banalitate a răului”. În acest sens, lămuritoare îmi pare o scenă din film în care directorul de la ziarul The New Yorker cu care Arendt colabora îi reproşează acesteia faptul că, în articolele sale despre procesul lui Eichmann, foloseşte nişte cuvinte în greaca veche, cuvinte pe care, anticipează el, cititorii publicaţiei nu le vor înţelege. Replica Hannei, foarte îndrăzneaţă şi fermă, sugerează că,

cititorii dumneavoastră ar trebui să înveţe limba greacă.

Poate că nu e necesară deprinderea unei limbi străine pentru a înţelege ideile lui Hannah Arendt, însă o lectură a cărţii (Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului) care stă la baza filmului e foarte recomandată. Astfel, se va observa că banalitatea răului nu e chiar atât de… banală, că înţelegerea unui astfel de concept presupune un exerciţiu de gândire deloc facil. Cititorul va afla, de pildă, că o problemă precum cea privitoare la exterminarea evreilor din timpul lui Hitler se ramifică în zeci şi sute de alte probleme. Va afla că propaganda nazistă a acelor vremuri, care ocolea cu conştiinciozitate faptul că naziştii au primit ajutor substanţial din partea liderilor evrei în împlinirea Soluţiei Finale, a omis intenţionat, de asemenea, să dezvăluie că în lagărele de exterminare uciderea efectivă se afla, în general, în mâna comandourilor evreieşti. Că membrii acestor comandouri munciseră la camerele de gazare şi crematorii, că ei înşişi săpaseră gropile comune şi apoi le resăpaseră pentru ca urmele genocidului să poată fi astfel şterse, că smulseseră dinţii şi tăiaseră părul cadavrelor, că tehnicienii evrei construiseră camerele de gazare de la Theresienstadt şi multe astfel de grozăvii necunoscute, greu de înţeles şi chiar mai greu de acceptat.

Cititorul va afla că răul şi istoria au un curs adesea imprevizibil. Va înţelege acest fapt urmărind linia deportărilor evreilor din fiecare ţară europeană. Aici va afla că au fost ţări care s-au opus cu îndârjire ordinelor Führerului şi au salvat multe vieţi evreieşti (cum s-a întâmplat în Danemarca, Bulgaria sau, total neaşteptat, în Italia) şi au fost ţări în afara guvernelor-marionetă care nu numai că s-au supus orbeşte ordinelor lui Hitler, dar au imaginat atrocităţi de exterminare a evreilor cu mult mai cumplite decât cele închipuite de nazişti (cazul României). Va afla, din chiar spusele autoarei cărţii că

nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită ţară a Europei postbelice, 

sau că

specialitatea guvernului erau taxele imense, care erau impuse anumitor grupuri sau unor comunităţi întregi de evrei. Acum se descoperise că evreii puteau fi vânduţi peste hotare pe valută forte, aşa încât românii deveniseră cei mai fervenţi susţinători ai emigrării evreilor – o mie trei sute de dolari pe cap de evreu.

Desigur, aceste fapte ce lezează narcisismul sunt greu de acceptat şi înţeles. După cum greu de acceptat şi înţeles este că Eichmann a fost adus în faţa legii în urma unui act ilegal (fusese răpit de către serviciile secrete israeliene din Argentina) sau că el îşi susţinea vinovăţia, destul de naiv, declarând că singura lui greşeală (care la vremea când a fost comisă nu a fost nicicum gândită a fi greşeală, ci o onoare –

onoarea mea e loialitatea mea, 

declara Eichmann) a fost aceea de a îndeplini nişte ordine venite din partea superiorilor. Că Eichmann era, în esenţă, un funcţionar mediocru ce visa să iasă din anonimat – motivaţie care a stat la baza celor ce aveau să devină criminali: ideea de a fi implicaţi într-un eveniment istoric unic, grandios.

Se va afla că cei mai mari criminali nu erau sadici sau perverşi patologici. Erau oameni dintre cei mai obişnuiţi care, ca nişte rotiţe făcând parte dintr-un sistem complex, au ajuns să îşi piardă calităţile umane.

Este, desigur, important din punctul de vedere al ştiinţelor politice sau sociale că stă în esenţa regimului totalitar, şi poate în însăşi natura birocraţiei, de a face din oameni simpli funcţionari şi simple rotiţe din sistemul administrativ, dezumanizându-i.

Acesta este modul în care Hannah Arendt gândeşte şi înţelege. Care nu este deloc acelaşi lucru cu a ierta – asta pentru a da un răspuns concis acuzaţiilor aduse gânditoarei evreice, acelea de încercare de a diminua gravitatea actelor criminale ale germanilor îndreptate către evrei.

Cât despre explicaţiile psihanalitice privitoare la fenomene complexe precum genocidul, ea le dezaprobă sau chiar desconsideră. Se observă o dezapreciere la adresa acestor tip de explicaţii atât în film (prin prezenţa unei prietene intime a soţului său care, aducând interpretări simpliste unor situaţii complexe, nu face altceva decât să cadă în penibil de fiecare dată), cât şi în carte. Iată, în acest sens, o aserţiune pe care o face Arendt în lucrarea sa şi care ar trebui să dea de gândit (!):

O scăpare din zona faptelor demonstrabile şi a responsabilităţii personale sunt nenumăratele teorii, bazate Zeitgeist la complexul Oedip – care sunt atât de generale, încât explică şi justifică fiecare eveniment şi fiecare faptă: nu se ia în considerare nici o alternativă la ceea ce s-a întâmplat în realitate şi nimeni nu s-ar fi putut comporta altfel decât a făcut-o. Printre constructele care „explică” totul umbrind toate detaliile, găsim noţiuni ca aceea a „mentalităţii de ghetou” a evreilor europeni sau vina colectivă a poporului german, sau afirmaţia la fel de absurdă a unei inocenţe colective venită din partea poporului evreu. Toate aceste clişee au în comun faptul că fac gândirea inutilă, iar rostirea lor este lipsită de risc. 

Alexa Plescan este psiholog.

DE ACELASI AUTOR

Toate articolele acestui autor