Limitele conceptului de „empatie”

De la început ţin să precizez că acest articol s-a dorit iniţial un comentariu la articolul lui Ştefan Lungu „Test psihologic: află dacă eşti psihopat în mai puţin de 5 minute!”, publicat la Cafe Gradiva la 24 ianuarie 2013, şi a unui schimb de idei în comentariile pe marginea acestuia cu Ioana Mărculescu. Comentariul meu s-a mărit pe măsură ce l-am argumentat ceva mai detaliat, luând astfel mai curând aspect de articol decât de comentariu. Din cauza asta, el nici nu poate scăpa de această alură lapidară de comentariu, iar eu nu prea am timp şi nici starea necesară să-l argumentez şi să-l dezvolt pe cât ar trebui. Cred că pe marginea conceptului de „empatie” se poate scrie o teză de doctorat serioasă în toată regula. Aşa că nu am în nici un fel pretenţia de a-i epuiza nici măcar direcţiile generale de dezvoltare, ci doar pe cele pe care le-am considerat importante relativ la contextul discuţiei în cauză.

Termenul „empatie” a fost introdus de Edward Titchener pentru a traduce nemţescul „Einfühlungsvermögen”. Evident, ca multe alte astfel de cuvinte germane, şi acesta a rămas netraductibil. Mot-a-mot el ar însemna „capacitate de transpunere în exterior”. Putem vedea în primul rând în „Einfühlungsvermögen” pe „vermögen”, ce înseamnă putere, capacitate, abilitate. „Einfühlungs” ăla de dinainte de „vermögen” parcă are aşa o alură de „für” însă probabil că numai un lingvist ne poate desluşi morfologia sa ogivală. Oricum, fără momentele pierdute de extaz mistic al tradiţiei metafizice a limbii germane nu-i putem înţelege reverberaţiile. Aşa că e cam clar că un astfel de termen nu prea se poate traduce. Partea bună că o astfel de neclaritate nu ne poate opri analiza sa, deoarece metafizica însăşi nu ne este de ajutor în înţelegerea psihicului omenesc.

Odată cu breşa în spaţiul lingvistic nongermanic a acestui termen şi fără o rădăcină antropologică cât de cât susţinătoare, noţiunea de „empatie” s-a împrăştiat aproape haotic în domenii care mai de care mai diverse ca premise şi metodă de cercetare. Psihologia şi sociologia, fiind discipline ale relaţiilor dintre oameni, l-au folosit în mod îndreptăţit (Titchener a fost psiholog). Apoi însă parapsihologia s-a lăcomit să şi-l apropie; unele scurcircuitări de depersonalizare pe care le experimentează sunt acoperite bine de o astfel de viziune „empaticistă” asupra minţii, sufletului, spiritului sau ce-o mai numi ea. Parapsihologia s-a simţit şi ea încurajată să preia vivacitatea unui astfel de termen, în special datorită acestei tradiţii metafizice de pe filiera limbii germane; metempsihoza este o idee specifică metafizicii şi constă în teoria migraţiei sufletului. În acest caz, în viziunea parapsihologistă, empatia ar fi o astfel de migraţie către alte sfere, suflete sau spaţii. Politologia şi mai ales retorica politică şi-au pus şi ele amprenta pe el, în special pentru a-şi cosmetiza tendinţele colonialiste sub fardurile afectivităţii.

Dezvoltarea în viitor a instrumentelor de cercetare a minţii omeneşti, în special a organelor de simţ, ar putea însă scoate la lumină un alt analizator, diferit de cele clasice cunoscute până acum. În acest caz, anumite fenomene parapsihologice (de genul celui cu sinuciderea pacientului lui Jung resimţită de acesta) ar putea fi explicate astfel şi termenul de „empatie” ar trăi un reviriment spectaculos. Până atunci însă psihologia trebuie să fie foarte atentă când îl foloseşte. Întocmai ca fizica ce se poate la un moment dat lăsa sedusă de metafizică, psihologia poate şi ea cădea în obscurităţile parapsihologiei.

Dacă suntem atenţi în mod imparţial la limba naturală, sensurile termenului „empatie” sunt în principal două: primul este cel strict cognitiv, iar celalalt afectiv. Sensul cognitiv are şi el două accepţiuni: una este cea generală care se referă la capacitatea de a înţelege lumea exterioară printr-un soi de identificare cu ea; cealaltă e mai restrânsă şi mai elitistă şi se apropie foarte mult de înseşi fenomenele de conţinere şi interpretare din cabinetul psihanalistului.

Cat priveşte sensul său afectiv, trebuie făcută o precizare legată de ce tocmai am spus: nu iau aici in calcul breşa parapsihologică ce se deschide în acest caz, pentru ca aşa ceva nu poate fi verificabil deocamdată. Nu exclud o posibilă cercetare ştiinţifică a fenomenului, însă în acest moment nu există instrumente sigure pentru asta. Aşa ca mă rezum la latura afectivă care, în limba naturală, înseamnă comunicare superioară, percepere şi înţelegere a celorlalţi membri ai comunităţii (repet – fără implicarea vreunui canal parapsihologic).

Ei bine, dacă privim cu atenţie accepţiunile acestei noţiuni putem vedea că nu ne prea ajută. Personal, eu folosesc termenul „empatie” doar metaforic. Mi se pare prea superficial şi insuficient descriptiv. Iar asta în primul rând datorită compromisului de traducere din care s-a născut, apoi datorită rămăşiţelor sale metafizice de pe filiera limbii germane de care am amintit anterior şi, nu în ultimul rând, datorită discrepanţei sale semantice cu care s-a încetăţenit în limba naturală în scurta sa viaţă.

Pentru prima accepţiune a sensului cognitiv eu am deja solidul concept de „proiecţie”, care a venit oricum foarte bine pus la punct din punct de vedere tehnic de la bătrânul Kant şi care, mergând şi mai înapoi, se trage cumva de la şi mai bătrânul Platon. Freud i-a dat proiecţiei o alură dinamică destul de puternică.

Nu zic că „proiecţia” este un concept imbatabil; personal nu accept „instanţele” propuse de Freud (din nici una dintre cele două topici) şi, prin urmare, nu accept nici viziunea freudiană a sa ca „mecanism de apărare al eului”. Mă rezum la a reduce proiecţia la o funcţie principial biologică a organelor noastre de simţ (care ne furnizează informaţii empirice despre lumea înconjurătoare). Dar asta e deja o altă temă de discuţie şi nu am interes să rup prea mult unitatea liniei articolului pentru a-mi argumenta opinia; subliniez doar că, chiar şi in explicaţia instanţialistă a lui Freud, conceptul de „proiecţie” este mult mai precis şi mai puternic decât dispersatul şi platul concept de „empatie” din acest caz.

În ceea ce priveşte sensul cognitiv restrâns avem oarecum aceeaşi situaţie. Conceptul de „interpretare” sau „conţinere” sunt mult mai precise şi mai clare. Şi atunci, din punct de vedere cognitiv, pentru ce sa-l mai folosesc pe cel de „empatie”?

În ceea ce priveşte sensul afectiv, iar nu am nevoie de vreun concept de „empatie”  Concepte ca „Ideal de Eu” sau „identificare” din psihanaliza clasică sunt iarăşi mai descriptive şi mai precise decât acesta. În ceea ce mă priveşte, dacă vreau sa îmi explic sociabilitatea, eu folosesc conceptul de „complex Polis”, pe care l-am teoretizat deducându-l dintr-o baza biologistă. [Folosesc noţiunea de „complex” cu sens mai larg decât cea uzitata, ca fiind latura psihica a pulsiunii (care originar este , evident, biologica)]. Iată că nici pentru sensul afectiv nu aş avea nevoie de un astfel de concept.

Am lăsat intenţionat la urmă psihopatologia de sfârşit de secolul al XIX-lea şi începutul secolul al XX-lea care a folosit conceptul de „empatie” drept criteriu pentru diferenţierea „psihopatiilor” de „nevroze”. După această viziune psihopatiile ar fi neempatice, pe când nevrozele ar fi… empatice. Şi cu asta s-a stins lumina. În acea epocă, o astfel de diferenţiere era un exerciţiu onest de sistematizare nosologică, însă rezultatele pe termen lung s-au dovedit dubioase. Se poate face apel aici la proverbul

Cum e turcul – şi pistolul! 

Neclaritatea originară a conceptului s-a regăsit proporţional în neclaritatea de diferenţiere a psihopatiilor de nevroze în accepţiune tradiţională a termenilor. Nu e de mirare că, încercând să scape de confuzia creată, peste o jumătate de secol DSM a luat-o de la capăt, ca Descartes, renunţând şi la termenul de „nevroză” şi la cel de „psihopatie”, acesta din urmă fiind înlocuit în masă cu sintagma „tulburare psihică”. (Personal am decis să revin la termenul de „psihopatie”, să îl şterg un pic de praf şi să îl refolosesc, însă o fac cu un sens mult lărgit faţă de cel de acum un secol şi, în general, cu altă conotaţie)

Problema conceptului „empatie” de este şi problema înţelegerii tulburărilor psihice la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când se folosea termenul de „psihopatie”. Şi, ca să înţelegem cat de „înapoiată” era psihopatologia în acea perioadă, să ne gândim numai că abia la începutul secolului al XX-lea schizofrenia s-a numit astfel; până atunci ea se numea… „demenţă precoce”. Am adus acest exemplu ca sa ne dam seama că criteriul empatiei pentru ceea ce se numeau în trecut „psihopatii” (astăzi „tulburări de personalitate”) este insuficient şi neconcludent, la fel ca însuşi conceptul în cauză. Acei psihopatologi care au găsit acest criteriu n-au putut să vadă clar că între demenţă şi schizofrenie există diferenţe ca de la cer la pământ de vreme ce au numit-o pe asta din urma „demenţă precoce”.

Absurditatea criteriului empatiei se vede foarte clar dacă analizăm un pic autismul; conform unei astfel de viziuni, autismul ar trebui catalogat drept „psihopatie” în virtutea tipicei lui lipse de comunicare cu semenii. Practic starea de autism e starea de cea mai redusă empatie a minţii omeneşti. Şi totuşi, intre autism şi psihopatii / tulburări de personalitate există iarăşi o diferenţă colosală, poate mai mare decât cea dintre demenţă şi schizofrenie.

Din punctul meu de vedere, până la schimbarea radicală de metodă în psihologie, termenul de „empatie” ar trebui să acopere mai curând o cunoştinţă empirică mai curând decât o noţiune (generală). Dacă dorim să nu ne aventurăm pe terenul obscur al parapsihologiei şi să ne folosim de o metodă de cercetare ce întruneşte criteriile siguranţei ştiinţifice, atunci un astfel de termen ar trebui să rămână în zona empirică; el trebuie să descrie însuşi sentimentul de familial aşa cum fiecare îl simţim. Nu avem nevoie de definiţii şi teoretizări în acest caz deoarece fiecare ştie în mod nativ ce este familialul.