Sunt surele salcii, cu frunzetul rar

Ceea ce poate să spună psihanaliza despre muzică se poate rezuma la foarte puţin. Freud de altfel a admis că nu are deloc ureche muzicală, deşi îl putem surprinde în Cazul Dora cum face o trimitere la o arie din Don Giovanni de Mozart pentru a pune în mişcare travaliul analitic. În acele vremuri de început doar Reik a făcut o încercare mai laborioasă de a explica relaţia dintre structura muzicală şi emoţie. O melodie care nu îţi mai iese din minte şi pe care o fredonezi la nesfârşit nu reflectă decât un secret ce se vrea dezvăluit şi o emoţie ce se vrea pusă în mişcare. Fredonarea imposibil de oprit nu reflectă decât compulsia la repetiţie.

Dar ce ar putea avea de spus muzica despre psihanaliză? Dacă privim dintr-o perspectivă muzicală inconştientul nu are sintaxă şi nici semnificanţi, ci, mai degrabă, este ritm şi mişcare. Din perspectivă kantiană, inconştientul ar trebui să fie enclava lucrurilor în sine. Cunoaşterea inconştientă ar fi doar apercepţie şi niciodată raţiune. Astfel, compulsia la repetiţie nu este altceva decât o mişcare. Din această perspectivă inconştientul este corporalul şi al său sistem perceptiv, roca biologică de care ne izbim, dar pe care se fundamentează aparatul psihic. Muzica nu este narativitate, deşi mental vom avea mereu o suită de imagini legată de o anumită melodie. Dacă vrem să ne aducem aminte o melodie în primul şi primul rând vom reproduce mişcarea, căci memoria melodiei este în mişcarea corpului. Dar acest gen de memorie nu este unul cu care să fim foarte obişnuiţi. Reprezentarea mişcării nu are nevoie de participarea activă a gândirii. Mintea trebuie să se lase condusă de mişcarea corpului. Pentru a asculta muzică, a dansa sau a merge pe bicicletă nu ai nevoie de o teorie a minţii. Mişcarea corpului se structurează datorită ritmului impus de melodie. Muzica nu are nevoie de reprezentare, reprezentarea se naşte din reflectarea senzorială a mişcării corporale. Aparatul de gândire este pus în mişcare de ritm. De ritm şi angoasă. Schubert îmi pare a avea o înţelegere extrem de rafinată a acestei intricări dintre mişcare şi angoasă.

Regelele ielelor este un lied de Schubert bazat pe versurile lui Goethe. Claudio Abbado împreună cu Anne Sophie von Otter ne propun o versiune extrem de expresivă a acestui lied. Goethe începe aceste versuri foarte direct:

Dar cine goneşte prin noapte şi vânt?

La fel, şi ritmul impus de Schubert este acela al galopului calului. Pianul imită respiraţia sacadată a calului şi impune ritmul urgent şi angoasant în faţa morţii. Dar moartea nu are o reprezentare directă, ea este doar lipsă de cadenţă. Moartea este deghizată în acel pianissimo al vocii Regelui. Regelele ielelor este cel care rupe ritmul sacadat şi urgent al galopului. Însă doar versul final poate întrerupe definitiv cadenţa şi să aducă în prim plan moartea. Dar despre moarte nu avem nimic de spus mai mult decât Goethe:

In seinen Armen das Kind war tot. 

Moartea, inclusiv cea psihică, nu înseamnă altceva decât lipsă de mişcare. Schubert încheie în aceaiaşi manieră liedul, impunând o cadenţă perfectă pentru ultima mişcare de dinaintea morţii. Fără respiraţie. Precum copiii, identificăm viul cu mişcarea şi oricărui lucru ce se mişcă îi atribuim o intenţie. Intenţia este cea care face diferenţa dintre conştient şi inconştient. Eul solicită cu necesitate o prelucrare secundară supradeterminată de intenţie. Inconştientul este supus dorinţei şi halucinaţiei, care sunt elaborate datorită mişcării reflexe a corpului. Fantasmele originare se construiesc la întâlnirea dintre intenţie şi dorinţă, de aici metamorfozele proliferând la nesfârşit.