Ultima dictare a tatălui meu

Tatăl meu credea că odată ce ştiam să citesc şi să scriu, nu voi mai avea nici o problemă în viaţă, deoarece, îmi explica el, foarte rari sunt cei care ştiu în realitate să citească şi să scrie. Mă îndemna deci să-mi ţin un jurnal intim şi, o dată pe săptămână, o dictare se înscria în ritualul relaţiilor noastre.

La cincisprezece ani, acest exerciţiu săptămânal luă sfârşit: tata nu-şi mai făcea griji pentru viitorul meu. Textul pe care l-a născocit ca ultimă probă e remarcabil nu atât prin dificultăţile cu care trebuia să mă confrunt, cât pentru mesajul său. L-am păstrat, presimţind că va avea o influenţă decisivă asupra vieţii mele sentimentale. Iată-l:

Fă-ţi din amor un lux şi un hobby şi abordează-l ca un artist. Geniul speciei e un industriaş care vrea numai să se reproducă. Iată de ce, mai înainte de a-şi apropia lucrările maşinii, el le observă minuţios proprietăţile, combinaţiile, reacţiile, antipatiile. Austerii moralişti blestemă această concupiscenţă brutală. Poeţii vorbesc despre suflete predestinate şi atracţii inexplicabile. Platon povesteşte că, în vremurile în care oamenii erau androgini, Jupiter, mânios pe ei, i-a divizat, că pentru a-i umili i-a rupt în două părţi, şi că de atunci fiecare parte fuge după jumătatea pe care a pierdut-o până o regăseşte.

Dar poeţii sunt nişte visători, moraliştii nişte măgari, iar Platon îşi râde de noi. Oamenii nu sunt conduşi nici de pofte depravate, nici de o atracţie divină, ci lucrează fără să ştie pentru geniul speciei; ei sunt în acelaşi timp agenţi bursieri, instrumente şi păcăliţi.