Compasiune

Sexualitatea presupune în mod necesar o luptă de puteri. Libido, atracţia sexuală mistificată ca forţă universală, este luptă. În mitologia greacă, iubirea depinde de Ares, zeul războiului (Afrodita este zeiţa apetenţei sexuale, nu a relaţiilor sexuale*). Iubirea sexuală este războinică, este canibalică. Acest război se poate încheia printr-un „tratat de pace”, adică printr-o convieţuire armonioasă, dar tensivă; pactele se pot rupe, nu desfiinţează beligeranţa, ostilităţile pot fi reluate.

Compasiunea (compătimirea, comizeraţia) este o iubire necontractuală, decisă de cel ce dă. Este asimetrică (de la cel ce iubeşte la cel ce este iubit), unilaterală. Sentimentele celui compătimit faţă de compătimitor există, dar nu fac parte din pact. Compasiunea există, ca virtute, în toate religiile. Budismul o aşează în centrul doctrinei, ca mântuire. În cazul budismului, mântuirea înseamnă ieşirea din circuitul suferinţei universale. Compasiunea implică o dublă mişcare: identificarea suferinţei şi dispoziţia de-a ajuta.

Dacă vrei ca ceilalţi să fie fericiţi, exercită compasiunea. Dacă vrei să fii tu fericit, exercită compasiunea (Dalai Lama).

Compasiunea este iubire sublimată, iubire în care sexualitatea şi agresivitatea sunt deviate, metamorfozate. Simptomul nevrotic generează angoasă; sublimarea generează plăcere. De aici pornind,

dacă vrei să fii fericit, exercită compasiunea.

În practică, lucrurile se complică. Cel care exercită compasiunea poate intra într-o „pană de compasiune”, poate „muri” spiritual. Actul compasional devine rutină, exerciţiu ritual. Pe de altă parte, cel asupra căruia compasiunea se exercită poate fi cuprins de resentiment, de lăcomie, deveni exploatator. Cărările compasiuniii sunt hăţişuri pline de capcane, de piedici, ocazii de cădere. De aceea dsiciplina compasiunii impune un atât de intens, prelungit exerciţiu spiritual.