De ce merita vazut Marele Gatsby

Jay Z „intalneste” coperta romanului lui Fitzgerald, The Great Gatsby

Am vazut noul The Great Gatsby (regia: Baz Luhrmann) si mi-a placut. Chiar mi-a placut atat de tare, incat atunci cand am citit cronica lui Andrei Gorzo la film, American Dreamer, m-am suparat. Mi s-a parut ca tonul critic, usor de sus, atat in ce priveste personajul principal, cat si filmul, nu surprinde ce e important in film.

Sa ma explic.

Mai intai, Gorzo ne spune ca tragedia lui Gatsby e tragedia 

mobilitatii sociale neinsotite si de emancipare ideologica. 

Critica e aici ca Gatsby desi isi permite orice pentru ca e bogat, ramane prizonierul unor vise „extravagant banale”. Adica Gatsby are castel, masina scumpa si organizeaza petreceri in permanenta. Problema este ca el nu inceteaza sa doreasca ceea ce o societate de consum ii spune sa doreasca. Din pacate, Andrei Gorzo nu cred ca intelege de ce si cum il foloseste Fitzgerald pe Gatsby sa critice visul american – adica ideea ca daca faci bani, ai putere. Si nu cred ca intelege de ce regizorul se foloseste de anacronisme sa spuna povestea lui Fitzgerald.

Dar pana la critica mea la Gorzo, mai intai: cine este Gatsby? Gatsby este personajul lui Scott Fitzgerald, un nou imbogatit care este indragostit de Daisy, sotia unui aristocrat cu bani, Tom Buchanan, si din cauza careia (mai mult sau mai putin) moare pe final. The Great Gatsby nu a fost considerat fara rost un roman mare. Romanul surprinde o situatie paradoxala a noilor imbogatiti in America prohibitiei. Ei vor sa atinga un ideal care este central pentru ce inseamna succes social, si anume faptul ca banii iti dau acces la putere, relatii sociale si sex. In acelasi timp, noii imbogatiti nu vor reusi sa atinga idealul asta iluzoriu, pentru ca ei nu vin din clasa aristocratica, alba, care are acces la putere „natural”, cat din zona marginalilor, a saracilor care fac bani ilegal. Gatsby este un vehicol pentru Fitzgerald ca sa critice cum functioneaza sistemul puterii si cum saracii sau imigrantii nu vor reusi sa atinga visul american, care este de fapt destinat celor care deja beneficiaza de sistem.

Gatsby, alaturi de partenerul sau evreu Wolfsheim (jucat de un actor indian in filmul lui Luhrmann), fac bani ilegal din prohibitie. Prohibitia alcoolului a fost un proiect al descendentilor primilor imigranti – protestantii anglo-saxoni din Anglia – care au vrut sa controleze munca, comportamentul si intrarea pe piata de munca a grupurilor imigrante care le-au urmat. Dupa primul razboi mondial, o coalitie de crestini evanghelici WASP, activisti ai temperantei si organizatii cum sunt Anti-Saloon League, au creat majoritati legislative la toate nivelele statului american ca sa pedepseasca jocurile, prostitutia, alcoolul si narcoticele (vezi articolul antropoloagei Jane Schneider, „Abstinence and Power”). Prohibitia, evident, a creat o mina de aur pentru cei care au vrut sa se imbogatesca. Italienii, alaturi de americanii „nativi”, cei care au pierdut puterea in defavoarea WASP-ilor, au avut astfel o forma de a respinge dominatia albilor si in special a clasei mijlocii WASP din Vestul Mijlociu, cei care se proclamasera „inima tarii”. Campania nativista impotriva prohibitiei a avut un caracter cultural. Speriati de valurile de imigranti din Sudul si Sud-Estul Europei, printre care si un numar important de romani (romanii secolului al XIX-lea nu erau considerati albi in America, la fel ca italienii), puterea alba s-a folosit de campania anti-alcool ca sa isi legitimeze autoritatea (vezi Schneider din nou). Disciplina sexuala, alaturi de interzicerea jocurilor de noroc si a alcoolului, a fost folosita pentru a-i controla pe noii imigranti. Totusi, imigrantii si saracii s-au folosit de caile ilegale (contrabanda cu alcool) ca sa detina puterea in sistem. In contextul asta trebuie citita povestea lui Gatsby. Gatsby nu este un personaj tragic pentru ca nu s-a emancipat cultural, asa cum vrea Andrei Gorzo. Gatsby e tragic pentru ca iti arata cum cei care nu aveau putere se foloseau de mijloace ilegale pentru a atinge visul american. Tragedia intervenea aici pentru ca visul American era deja masluit; el functiona dupa anumite reguli pe care cei din exterior puteau doar sa le imite ca sa ajunga in interiorul puterii. Odata ajunsi, ei nu erau pe deplin acceptati, iar spectrul outing-ului lor social ii facea vulnerabili, asa cum s-a intamplat cu Gatsby, care si-a pierdut cumpatul cand a fost acuzat ca este necivilizat de Tom Buchanan (reprezentantul puterii albe aristocrate). Nu degeaba il foloseste Gatsby pe Nick ca narator, care, ca personaj cu valori solide, protestante din Vestul Mijlociu, ajunge sa il inteleaga si aprecieze pe Gatsby. Nick il vede in final pe Gatsby ca pe un fost pauper care traieste o iluzie produsa de sistem, dar care reprezenta una dintre putinele la indemna pentru succes social.

Mai important mi se pare de ce se foloseste Luhrmann de anacronisme. Lui Andre Gorzo nu i se pare productiva folosirea combinata a unor secvente din trecut cu ajutorul referintelor contemporane. Anacronismele au un rol foarte precis in filmul lui Luhrmann. Sau cum ar spune Gorzo, Jay G. se intalneste cu Jay Z, dar ei se intalnesc strategic. Luhrmann nu este interest doar sa faca istorie in film, cat sa spuna o poveste reala in care audienta poate intra direct. Povestea lui Gatsby nu este doar a americanilor din epoca jazzului fierbinte, cat si a noastra, astazi. Sau spus altfel, Marele Gatsby traieste si in lumea lui Andrei Gorzo. Marele Gatsby este nasul mare din nuntile romanilor, cel care are bani indeajunsi sa puna de o petrecere. Nasul Mare e de obicei cu adevarat mare atunci cand el vine din categoria celor care sunt de la inceput exclusi de sistem. El este mare cand are pielea mai intunecata, nu foarte multe clase si putin capital cultural. Dar este mare atunci cand reuseste sa creeze fantezia ca lumea lui si a oaspetilor este un basm, in care sunt printese si regi si regine care nu traiesc in lumea cruda a excluziunii sociale. Nasul Mare este ca in lumea prohibitiei americane, cel care reuseste sa faca bani in ciuda faptului ca sistemul e usor masluit, si ca nu are capitalul si relatiile sa aiba succes social. Dar Nasul Mare este, ca si Marele Gatsby, un jucator care joaca dupa regulile sistemului, pentru ca nu are acces la altele. El cu greu se poate transforma in criticul cultural care, emancipat, intelege ca celalalt este „prizonierul unor vise banale”. Luhrmann se foloseste de Florence+the Machine, Jay Z si Jack White sa il ajute pe tanarul american sa isi inteleaga propria poveste, si poate propriile iluzii. Si poate ca si pe tanarul din Romania care vede filmul il deschide catre consecintele ideologiei „de a face bani” – si de a deveni acceptat in societate prin bani.

Dincolo de rafuiala mea cu interventia lui Andrei Gorzo, mergeti sa vedeti The Great Gatsby  Este o privire critica foarte buna a Americii anilor douazeci – si a lumii de astazi.

Bogdan Popa este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. Citiţi despre „Captivi de Craciun” la AIPsA Noul val in cinematografia romana si formarea unui contra-public Super-Sarko pe canapea

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor