Experiment psihologic: cum reacţionează nişte copii cărora li s-au mâncat bomboanele

Experimentele psihologice, prin natura lor, au fost întotdeauna controversate. Când vrem să studiem o latură a comportamentului uman, cercetarea noastră poate fi îngreunată de o serie de factori ce ţin de particularităţile fiecărui subiect inclus în experiment. Din acest motiv rezultatele sunt foarte diferite, uneori contradictorii în raport cu ipoteza de lucru propusă.

Să ne imaginăm următoarea situaţie experimentală: un realizator al unei emisiuni tv le propune unor părinţi (mame, în special) să le spună copiilor lor, a doua zi după Halloween, că le-au mâncat toate bomboanele câştigate de micuţi prin obiceiul specific sărbătorii, trick or treat. Cum vor reacţiona copiii la auzirea acestei veşti? Să urmărim, în continuare, clipul de mai jos…

Observăm reacţii diferite: când aud că li s-au mâncat dulciurile, majoritatea copiilor reacţionează prin plâns puternic, alţii prin manifestări violente faţă de părinte, alţii sunt indiferenţi, iar unora le e destul de uşor să-şi dea seama că povestea cu mâncatul bomboanelor e o minciunică nevinovată venită din partea părinţilor.

Întrebarea naturală următoare ar fi: de ce copiii se exprimă atât de diferit la o situaţie experimentală comună? Înainte însă de a trasa nişte linii directoare care să ne conducă spre câteva răspunsuri, vreau să împărtăşesc părerea unei persoane vizavi de acest experiment:

Deși la limită, după părerea mea, experimentul demască într-o manieră deosebită nu doar aspectele temperamentale ale copiilor, dar și felul în care aceștia au fost educați până la momentul respectiv. Observați reacțiile viitorilor psihopați care încă poartă scutece la acea vârstă… Deosebiți cu atenție pe cei care vor fi de ajutor în societate de cei care vă vor lua gâtul în stradă. Se vede de pe-acum…

E interesant cum cel care a exprimat opinia de mai sus vede în acest experiment un instrument de prognoză pentru o posibilă tulburare de personalitate (psihopatie) cristalizată la o vârstă adultă. Deasemenea, modalitatea de a răspunde a copiilor e pusă în legătură cu felul în care aceştia au fost educaţi (educaţi de către aceiaşi părinţi care acum îi testează întru scop ştiinţific ori pentru divertismentul celor ce urmează să urmărească filmuleţul pe YouTube).  Plânsul, ţipatul, bătutul cu pumnul în masă, indiferenţa – să oglindească oare doar nişte consecinţe directe ale educaţiei?

Imaginea noastră despre acest “experiment” ar trebui să nu neglijeze nici contextul în care el s-a desfăşurat (acasă, a doua zi după o sărbătoare), nici persoanele care au participat direct la el (părinţii). O altă componentă importantă este vârsta copiilor care au luat parte la test. Aceşti copii sunt la o vârstă în care dobândirea autonomiei în raport cu părintele este extrem de importantă. Bebeluşi fiind, ei nu au au trăit o diferenţiere (psihică) faţă de mamă. Relaţia de dependenţă cu funcţia maternă a fost completă. Winnicott ne poate lămuri în această privinţă. Odată cu înţelegerea copilului ca făcând parte dintr-o lume exterioară, percepându-se pe sine diferit şi un altul decât mama sa, căpătând mugurii unei conştiinţe individuale, micuţul ajunge într-o etapă normală a dezvoltării sale emoţionale şi corporale. Ce dovadă ar fi mai concludentă pentru un astfel de progres dacă nu dobândirea simţului de a poseda, de a intra în posesia unor lucruri? Obiceiul trick or treat prin care micuţul merge din casă în casă pentru a obţine, în urma unui schimb, ceva, întăreşte şi dezvoltă acest simţ. Copilul poate câştiga ceva al lui prin propriile eforturi. Acest ceva, în etapa de vârstă la care ne referim, este foarte important. Este, dacă vreţi, o poliţă de asigurare a creşterii şi a afirmării ca personalitate unică. Aşadar, bomboanele despre care li se spune copiilor că le-au fost mâncate, nu sunt doar nişte bomboane…

Aspectul foarte interesant al experimentului mi se pare alegerea persoanei care trebuie să le dea nefericita veste micuţilor. E vorba despre părinţi, iar, în majoritatea cazurilor, despre mamă însăşi. De reţinut că ceea ce transmite mama, în toate cazurile, nu este un adevăr factual. Ea nu a mâncat bomboanele, de fapt. Reacţiile atât de diferite ale copiilor vorbesc nu atât despre educaţia primită, cât despre fantasmele lor inconştiente, arhaice. Dacă fantasmele lor predominante sunt cele ale unei mame rele, intruzive, devoratoare, aceste fantasme se vor traduce prin angoasă. Vor manifesta această teamă copleşitoare diferit: protest prin plâns, violenţă verbală, fizică etc. În schimb, dacă experienţa relaţiei cu mama a fost una satisfăcătoare, copilului nu-i va lipsi asigurarea că mama e cea care protejează, nu cea care prădează. Cu alte cuvinte, dacă experienţa cuplului părinte-bebe a fost una suficient de bună, copilul va interioriza această experienţă ca atare. Probabil că acea fetiţă de la sfârşitul video-clipului care nu pare deloc afectată de vestea mamei, ba chiar o amuză situaţia, a trăit o astfel de experienţă.

În final, probabil că fără să fie conştienţi, părinţii care au răspuns provocării realizatorului tv au permis expunerea unei părţi esenţiale din relaţia cu propriului copil. A fost vorba doar despre o glumă, doar despre un experiment nevinovat? Aş spune că nu.

Cand sa mergi cu copilul la psiholog? – afla aici

Alexa Plescan este psiholog.

DE ACELASI AUTOR

Toate articolele acestui autor

www.cafegradiva.ro