Fotoliul lui Icar. Visul de a zbura

Pe cine n-a tulburat acest vis, cine n-a fost copleşit de senzaţia de realitate a zborului, cine poate numi un alt vis mai frumos decât acest vis? El este Visul, visul suprem al omenirii, visul care ne înaripează, visul cel mai poetic, cel mai sublim, cel mai plăcut. Odată trezit din vis eşti aproape convins că zborul uman este cu putinţă – atât de concrete, de materiale, de persistente, de carnale, sunt impresiile onirice. Îţi este mai greu să crezi că, trezindu-te, nu mai ştii să faci un lucru care, adormit fiind, îţi era atât de la îndemână. Că ceva atât de spontan şi de firesc, ceva la fel de natural ca un act reflex a devenit, deschizând ochii, o imposibilitate, un act supranatural! Zadarnic încerci să rememorezi mişcările ce alcătuiau arta înălţării şi a plutirii, zadarnic încerci să recapitulezi elementele ştiinţei levitaţiei pentru că, la drept vorbind, nu este vorba de nici o artă şi de nicio ştiinţă.

Zborul pe care-l visăm este de fapt o amintire. De aici vine siguranţa pe care o avem, impresia de certitudine a stării de zbor. Amintirea stării de imponderabilă plutire din viaţa intrauterină produce visul de a zbura. Mintea noastră asociază cu ceva cunoscut – zborul – o stare care, de altfel, dacă ne gândim serios, nu prea are legătură cu zborul. Senzaţiile pe care le avem când visăm că zburăm (dispariţia greutăţii, impresia de totală uşurinţă, lipsa oricărui efort, sentimentul puternic de confort, de bine, de fericire) au doar o legătură indirectă şi metaforică cu zborul real. Nu există nici un fel de zbor – şi nici un fel de aripi – în care omul să-şi poată recunoaşte pe deplin propria dorinţă de a zbura tocmai pentru că, privită în adâncurile ei inconştiente, ea este o dorinţă de regressus ad uterum care, supusă cenzurii, este realizată oniric prin simbolul zborului. Tonalitatea afectivă a visului, beatitudinea care însoţeşte aproape în permanenţă visul zborului, nu decurge direct din actul propriu zis al levitării. Fericirea pe care o simţim devine însă mult mai lesne de înţeles dacă acceptăm că visul respectiv este o amintire deghizată a vieţii intrauterine. În termenii clasici ai psihanalizei, conţinutul manifest al visului este zborul, iar conţinutul latent este reactualizarea stării de existenţă intrauterină.

Spectaculoasă confuzie, miraculoasă eroare de interpretare! Omul a încercat – şi a şi reuşit – să zboare încercând să obţină, în stare vigilă, o fericire care nu are decât o legătură onirică cu zborul. Transpus în act, zborul nu este decât un alt alt mijloc banal de deplasare. Dar nu despre deplasare era vorba în visul nostru de a zbura! Este imposibil însă ca felul în care privim (semnificăm) zborul să nu fi fost afectat de modul în care visăm că zburăm.

Naturaleţea cu care credem, în vis, că ştim să „zburăm” se explică prin faptul că starea pe care o comunică este prima stare de existenţă a noastră – starea de imponderabilitate intrauterină. Înainte de a începe să „cădem spre centrul pământului”, am plutit vreo nouă luni deasupra lui, ca nişte cosmonauţi în capsula lor spaţială. Visul de a zbura provine din această primoridală experienţă uternautică.

Cum ne satisfacem însă – în mod real şi, fatalmente, foarte aproximativ – dorinţa-amintire simbolizată oniric ca zbor? Printr-un mijloc simplu, eficient, la îndemână şi mult mai teluric: legănatul. Omenirea nu a dus lipsă de inventivitate în crearea mijloacelor de obţinere a incomparabilei plăceri a legănatului: scrâncioburi, balansoare, hamace, leagăne, carusele, roţi ajută omenirea, din cele mai vechi timpuri, să îndure mai uşor „traumatismul naşterii”. Mai vizibile în viaţa copiilor, nu duce lipsă de ele nici maturitatea, iar pentru senectute imaginea bunicilor tolăniţi în fotoliul balansoar a devenit demult un clişeu. Paturile cu apă, scaunele rotative, şezlongurile, o infinitate de suporturi pentru picioare sunt elemente de „confort” nelipsite din viaţa unui adult obişnuit.

S-ar zice că într-un mic burghez prăbuşit într-un fotoliu îl putem zări pe Icar încercând să-şi ia zborul.