Grecia nu este o întâmplare, ci un precedent

A considera gestul extrem al primului ministru grec, Antonis Samaras, de a închide brusc gura canalului naţional de televiziune, în 12 iunie, doar un fapt divers, ar fi o greşeală de calcul. Dincolo de gest, şocant şi aducând aminte de unele practici din timpul comunismului – pe când brusc se lua lumina atunci când „tovarăşii” considerau că un anumit serial sau emisiune depăşea o anumită limită – rămâne o evidenţă: problemele din Grecia nu s-au terminat pentru că brusc actualitatea s-a mutat la vecini, la turci, de exemplu. Doar le-am uitat undeva, într-un colţ al memoriei noastre selective, care are, pe bună dreptate, alte priorităţi.

Este însă un gest care a mirat întreaga lume şi a aprins lumina îngrijorării din Rusia până în Spania, de exemplu. Da, televiziunea grecească de stat era asemeni unei caracatiţe care înghiţea bani, dar era şi unul dintre singurele canale de televiziune care îşi mai permitea luxul, în vremurile pe care le trăim, sau le suportăm, de a mai realiza reportaje, anchete adevărate. O restructurare era necesară, probabil, din moment ce însăşi memorandumul semnat cu troica (UE-BCE-FMI) o menţiona explicit, la finele anului 2010.

Noaptea nu a coborât pe neaşteptate, dar putea fi, ca într-o democraţie normală, precedată de un amurg în culori optimiste.

Atena rămâne de piatră la protestele internaţionale, jurnaliştii rămaşi în ceaţă au decis să migreze pe Internet, iar Spania se întreabă, asemeni lui Agustín García Matilla, în El País, dacă

atunci când arde casa vecinului nu ar trebui să ni se facă frică… 

Pentru acest profesor universitar din Valladolid, faptul că gestul s-a petrecut în Grecia şi nu la Paris, Berlin sau Londra, este o dovadă de miopie a executivului.

Presa elenă, ea, încă nu s-a trezit din şocul iniţial. Colegul meu din redacţia săptămânalului To Vima, Constantin Tsavalos, a acceptat să răspundă la trei întrebări. Interviul, în Qmagazine.