În absenţa lui Moise, poporul recade în idolatrie. Topind cerceii de aur din urechile femeilor, Aron, fratele profetului fabrică viţelul de aur pe care-l neamul îl adoră. Alarmat de Domnul, Moise coboară de pe munte, constată că poporul s-a „ticăloşit”. Replica lui Iahve este, la început, fără drept de apel:
Aprindă-se mânia Mea asupră-le şi-i voi da pierzării, iar din tine [din spiţa lui Moise, n. n.] voi face un mare popor.
Moise va pleda înflăcărat iertarea. Domnul nu poate distruge poporul făgăduinţei, argumentează Moise. Iosua, cel care avea să-i urmeze, incită însă la răzbunare, la represiune:
În tabără e strigăt de război.
Şi este prima dată când auzim o justificare „psihiatrică”: Moise îi răspunde lui Aron
Eu nu aud strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi puşi pe fugă; eu aud strigăte de oameni beţi.
(Conştiinţa idoatrilor nu este clară, o circumstanţă atentuantă). La urmă, leviţii, preoţii, spiţa lui Moise trec la o represiune „moderată”:
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Puneti-vă fiecare sabia la şold şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta şi ucideţi: fiecare pe fratele său, fiecare pe fârtatele său, fiecare pe aproapele său.
La urmă, sunt trei mii de morţi, dintre ”oamenii beţi” (fiindcă erau beţi, nu răsculaţi; dacă ar fi fost lucizi cu adevărat, ar fi trebuit fi omorâţi cu toţii: uciderea celor trei mii este un compromis). Urmează comentariul lui Moise:
Domnului i-aţi închinat astăzi mâinile, fiecare cu preţul fiului ori al fratelui său, pentru ca El să vă dea binecuvântare
(binecuvântează mâinile care au ucis, n. n.). Înduplecat parţial de pledoaria lui Moise, Domnul impune totuşi o represiune sângeroasă. Este actul prin care iubirea şi teroarea se vor împleti într-un ghem de nedesfăcut, pe veci, în cele trei monoteisme.
Lăsând la o parte cruzimea vremurilor acelea, atingem în acest capitol al Ieşirii o eventualitate cumplită: iubirea este mereu asociată cu teroarea. Putem, trebuie să ne punem problema dacă nu există o teroare a celui ce iubeşte, dar şi, deprinsă de o lungă practică umană, şi o iubire a terorii (iubim mâna care ne loveşte). Voinţa de posesiune, canibalismul care incorporează stau la temelia amândurora.
Este pueril să ne revoltăm împotriva religiei represive. Pur şi simplu este vorba de o opţiune morală declarată, de un adânc adevăr psihologic: suprapunerea iubirii şi a agresivităţii.
Există alternativă? Sau iubirea este aşa, numai aşa?
 Ion Vianueste psihiatru, romancier, memorialist, eseist, un observator constant şi atent al vieţii intelectuale şi publice de la noi şi de pretutindeni. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: Nicolas Poussin, Adorarea viţelului de aur, 1634
Mie mi se pare ca nu de iubire vorbiti, domnule Vianu, ci de idealizare. Aici iubirea si agresivitatea se amesteca masiv. Eu cred in iubire necomplicata.
Teroarea si uciderile care i-au urmat este cauzata in acest text de tradarea evreilor fata de Dumnezeu: israelitii si-au facut un alt dumnezeu din aur -un vitel- si i-au atribuit acestuia meritul de a-i fi scos din tara Egiptului (vezi vers. 4), furandu-l astfel pe Dumnezeu de recunostinta pe care i-o datorau, pe langa tradare.
E binecunoscut faptul ca in vechime se spunea explicit ca Dumnezeu se manie si e gelos si ca cerea fidelitate si ascultare de la poporul sau pe care-l iubea. Cu alte cuvinte, agresivitatea s-ar putea datora activarii acestor afecte negative in urma tradarii, si nu faptului ca iubirea e in mod obligatoriu impletita cu teroarea. Daca evreii ar fi ramas fideli, Dumnezeu nu ar fi instaurat-o.
E absurd sa presupunem ca Dumnezeu ii idealiza pe israeliti.
D., ne intalnim din nou! Ce bucurie!
Intrebarea lui Ion Vianu se referea, cred, la iubirea oamenilor pentru Dumnezeu, si nu invers…