Iertarea

Există o singură situaţie în care contabilitatea universală este anulată: Iertarea.

Iertarea este ştergerea necondiţionată a Datoriei. Fără contraparte. Este un gest pur omenesc. Nici o altă fiinţă vie nu cunoaşte iertarea. Aceasta este concepţia modernă a iertării, propusă de creştinism. Vechiul Testament acordă iertarea celui care o cere, se scuză, promite că se va schimba. În Vechiul Testament nu ieşim din sistemul contractualităţii. În timp ce adevărata iertare este necondiţionată.

Aici încep dificultăţile. Dacă iert, trebuie să fiu sigur că nu mă aştept la vreo recompensă, nici din partea celui care mi-a greşit, nici din partea celor care asistă la frumosul spectacol al frumuseţii mele morale. În iertarea pură nu trebuie să intre nici un calcul. Ideal, iertarea ar trebui să fie o taină personală a celui ce iartă. Chiar aşa, în taină, în intimitate, iertătorul poate ceda narcisismului, se poate admira pe el însuşi pentru generozitatea sa etc. Iertarea pură nu se grefează decât pe un eu absolut modest, pe o părere mizerabilă despre sine pe care nobleţea iertării nu trebuie să o modifice. Dar există aşa ceva?

Sigur că există. Are raritatea unui act foarte selectiv, al unei evoluţii omeneşti de rafinament. Mai ales, nu există un judecător al calităţii iertării. Fiecare se judecă pe sine în intimitatea cea mai strictă, cu şanse de a se înşela absolut, de a cădea pradă admiraţiei-de-sine.

Nu pot să iert decât jignirile care mi s-au adus mie. Nu pot ierta pe cineva pentru ofensele sau răul pe care le-a făcut altuia. Nu există iertare prin delegaţie, altfel decât retorică.

Dacă pot ierta fără a mi se cere iertare, actul de-a cere iertare nu este desfiinţat. Numai că el nu are nimic comun cu iertarea acordată. A cere iertare este a-ţi reconsidera faptele şi existenţa, a te pune în acord cu tine. Dar nu presupune aceiaşi umilitate intimă pe care o trăieşte cel ce acordă iertarea. Dacă nu ar fi decât faptul că a cere iertare este un act public şi constăm că în a cere iertare este ceva e ordinul exhibiţiei. Tot impure sunt şi regretele (vorbesc de regretele reale) pentru fapta comisă împotriva Celuilalt, în care se amestecă judecata cu nelămurita dorinţă de-a face Timpul reversibil, a porni pe o altă cale, în care ofensa să nu se mai producă.