Definirea plăcerii

Definirea plăcerii ca descărcare a tensiunilor face parte din constelaţia pesimistă freudiană. Ea revelă o concepţie integral negativă a voluptăţii… aş spune, zoologică. Dar Omul este Om numai fiindcă este animal excessivum… unicul animal excessivum. Întreaga sa acţiune are drept scop să creeze tensiuni cât mai înalte, pentru ca descărcarea lor să fie mai puternică. În domeniul sexualităţii, de exemplu, îşi va pune sieşi obstacole în calea plăcerii, spre a o realiza, prin întârziere, prin amânare (v. Mihail Ralea), la o potenţă ridicată. Acest model al obstacolului se verifică pentru toate modurile senzoriale.

Sofisticarea este un joc de complicare, care ridică nivelul plăcerii. După acest model se creează toate activităţile omeneşti, el este modelul oricărei creaţii. În forma cea mai ilustrativă orice creaţie poate fi considerată un „arabesc”, o complicaţie fără limite a unor motive elementare. Jocul care duce la descifrarea acestor motive (reducerea lor, prin percepţie, la motive mai simple) este modelul intelectual prin care putem lega plăcerea de creaţie. Ne fabricăm propriile noastre enigme, pentru a le descifra (din ce în ce mai greu), tot aşa cum ridicăm la o putere mai mare tensiunea din noi, în calea descărcării ei imediate.

Presupun că animal excessivum este un fapt de civilizaţie. Ipoteza este că omul a păşit, în neolitic, într-o fază în care scopul nu a mai fost menţinerea vieţii, supravieţuirea. El a descoperit vieţuirea: o formă plenară de existenţă care presupune acumularea bunurilor, în cursul unei singure vieţi, în şirul generaţiilor. Această operă civilizatorie presupune că bunurile nu trebuie să fie consumate imediat. Este o nouă paradigmă a folosirii. Se trece de la supravieţuire la vieţuire, şi, prin aceeaşi mişcare, de la descărcarea imediată (zoologică) a tensiunii la o nouă formă, umană, de construire a tensiunilor.