– Ce se intampla, Jock?
– Nu am nicio problema. De fapt, ma recasatoresc. Cu o femeie tanara. Si vom avea un copil. Asta cam cliseu, dar… Problema e fiica lui Bunny. Ce program conduci tu aici?
– Nici un program.
– Trebuie sa ai un orar, un calendar al activitatilor, o structura?
– Nici o structura.
– Ce se intampla aici?
– Nimic. Ne oprim. Nu gandim. Nu facem.
– Tu esti invatatorul?
– Nu, nici un invatator.
– Asculta, o las pe Melissa in grija ta, si daca i se intampla ceva, ma intorc si iti fac probleme.
– Marele domn Jock. Nu poate sa aiba grija de fiica sa si se asteapta ca eu sa o fac.
– Nu, nu accept.
Varful lacului este o distopie feminista teribila, in care violul si incestul sunt epidemice intr-o comunitate din Noua Zeelanda. Filmul regizoarei Jane Campion, cea care a facut Pianul, este si data asta despre suferinta, razbunare si relatiile intre barbati si femei.
Serialul Vârful lacului vorbeste despre vindecare si capacitatea de a procesa o anumita suferinta legata de violenta barbatilor. Holly Hunter este aici un guru al comunitatii de femei care propune o terapie de grup intr-un mediu neconventional. Ea este un androgin misterios, care vorbeste sibilinic si rosteste intotdeauna adevaruri dureroase. In secventa pe care o arat aici, Jock, un barbat puternic cu multi bani, discuta despre familia lui care s-a refugiat in comunitatea in care GJ (Helen Hunt) este terapeut si invatator. Jock vrea sa o ameninte pe GJ si sa o convinga ca are control asupra situatiei. Strategia lui GJ este strategia celui care respinge premisele cu care Jock vine la dialog. GJ nu este invatator, nu are program si nu vrea nimic de la cei care vin la ea. Strategia lui GJ este strategia lui Nu, nu intelegi ce se intampla aici.
Desi Varful lacului este o poveste plina de violenta si rani de toate felurile, GJ creeaza o oaza in mijlocul desertului pentru ca acei afectati sa poate sa isi recapete echilibrul. GJ, prin atitudinea ei directa si imediata, creeaza un mediu in care cei afectati sunt pusi in contact cu reactiile corpurilor lor. GJ, in lumea violenta a barbatilor, creeaza o lume diferita, unde suferinta poate fi procesata. Viziunea radicala a lui Jane Campion imagineaza poate cea mai interesanta figura spirituala si feminista pe care o cunosc in cinema.
Feminismul lui Campion este unul reactiv, in care femeile se opun violentei barbatilor. Simpla opozitie femei-barbati cu care Campion lucreaza in serialul ei nu destabilizeaza lumea pe care o descrie, cat o produce si o face mai eficienta. Pentru ca femeile sunt victime ale unui sistem patriarhal, singura scapare este violenta defensiva sau refugiul in comunitatea lui GJ. Oricat de savuroasa in tragicul ei este povestea lui Jane Campion, ea nu face decat sa intareasca o identitate – femeia – construita pe baza victimizarii. Victimizarea nu este o solutie, cat o situatie care respinge alte forme creative de a exista.
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Ar fi interesant de vazut la nivel intrapsihic cum functioneaza la nivel intrapsihic aceasta situatie identitara construita pe baza victimizarii. Din text reiese clar ca aceasta situatie identitara reflecta raporturile de putere. Insa, la nivel intrapsihic, acest conflict se traduce ca un conflict al Eului cu Supraeul sau la unul centrat pe o solutie masochista in care eul preia prin identificare toate carcateristicile obiectului? In prima varianta relatia cu obiectul este posibila, insa in ceea de-a doua solutia este una auto-referentiala si mortifera, distinctia dintre obiect/subiect, intern/extern, activ/pasiv nu mai este posibila. In primul caz, respingerea situatiei ar fi traducerea unei refulari, in cel de-al doilea caz am avea de-a face mai degraba cu un refuz si o reconstructie ulterioara a realitatii. In acest ultim caz violenta nu mai este un simptom unidirectional produs de sistemul patriarhal, ci o situatie polimorfa in care sunt incarcerate ambele tabere.
Ciprian, nu imi este clar ce sugerezi in ultima parte a comentariului. Cred ca sunt de acord cu tine ca exista on introiectie a agresorului, in relatia intre victima si agresor. De obicei, raportul este unul intre victima si agresor, in care victima preia inconstient din sadismul agresorului. De aici, si masochismul victimei (cel constient) si poate sadismul (care este inconstient). Acum mi se pare ca sugerezi ca exista doua solutii la situatia asta. Nu imi este clar unde duc ele. Poate le explici cand ai timp.
Dupa mine problema legata de un anumit tip de feminism, sa ii spunem doar reactiv, este ca pune problema doar in termeni de victima-agresor, unde pozitiile sunt clare. Asta pote sa duca la ignorarea unui anumit sadism care este asociat celor care se considera vatamati si brutalizati. Si asta se intampla in general cu o anumita orientare de stanga, care vrea mai putin sa construiasca, cat sa denunte agresiunea. Asta poate sa reprezinte un proiect limitat.
Dar cred ca ai mare dreptate cand descrii un anumit tip de violenta ca "polimorfa," si mai putin unidirectionala, adica venind de la barbati la femei.
Pe mine ma intereseaza cum se produce victimizarea–adica suntem "raniti" si trebuie sa denuntam violenta si atat. Ce se intampla mai departe? Cum negociem faptul ca ranile sunt raspindite in societate, si cum le administram mai bine? Ce violenta declanseaza statutul de victima?
Mie imi place GJ in serialul asta pentru ca sugereaza ca vindecarea e complicata, grea si ca este asociata cu o anumita violenta a limbajului. GJ, de pilda, nu este idealul de terapeut a lui Winnicott, care trebuie ca o mama disponibila oricand, sa contina agresiunea. Si nici nu este idealul lui Freud, care trebuie sa aduca in permanenta inconstientul in constiinta. GJ este "mama continatoare" din cand in cand. Este psihanalistul Freudian din cand in cand. Dar este si altceva, prin faptul ca nu se fereste sa spuna lucruri dureroase, care reusesc sa ajunga direct la ascultator.
Zilele trecute vorbeam cu o bună prietenă despre o întâmplare din Dubai. O norvegiancă a fost violată, iar ca urmare s-a adresat poliţiei locale pentru a denunţa violul. Spre surprinderea ei aceasta a fost în schimb acuzată de relaţii sexuale ilegale în afara căsătoriei şi a fost condamnată la închisoare. Ceea ce este cel mai şocant în povestea asta, nu mai este violul, ci modul de a face justiţie: Cum anume poţi fi condamnat pentru un act de agresiune făcut asupra ta de un altul? Povestesc această întâmplare pentru că mi se pare că subliniază mai bine ideea pe care o aveam în vedere. Situaţia asta are în principiu de a face cu două instituţii, cea religioasă şi cea juridică. Într-un stat de drept acestea două sunt separate, astfel că dreptatea poate fi negociată de către individ, în calitatea sa de eu subiectiv ce suferă. Într-o monarhie constituţională cu o fundamentare religioasă, aceste două sunt osmotice. Aici nu mai există loc pentru negociere, individul, în momentul în care accidental păţeşte ceva, află că este condamant încă de la naştere, exact cum s-a întâmplat cu această norvegiancă. Prin acest mod de a judeca lucrurile, individul numai are loc de negociere, ci este constrâns la repetiţie, tocmai din cauza acestei vinovăţii din naştere. Aici nu mai este importantă suferinţa personală, ci greşeala, greşeală pe care individul nu ar trebui să o permită nici măcar accidental. Probabil că acest lucru se aplică mai mult în cazul femeilor în acest stat, şi chiar dacă lucrurile sunt mai complexe, nu folosesc această întâmplare decât pentru a arăta un posibil mod de funcţionare psihică. Practic, care este influenţa unei astfel de realităţii asupra modului de percepţie interioară? Iar întrebarea ta, cum mai este posibilă vindecarea, devine extrem de interesantă.
Dacă ar fi să iau, la modul teoretic, această femeie şi o să plasez în contextul fictiv creat de film, se ajunge la câteva întrebări interesante. Accentul ei, aşa cum l-ai subliniat tu, cade pe acel „we stop…”. Eu, la fel ca şi tine, prin asta văd că victima îşi păstrează percepţia interioară impusă de experienţă, însă se retrage din contextul creat de grup. Pe de altă parte, acest lucru înseamnă că grupul este perceput nediferenţiat, ca în cazul sistemului social nediferenţiat din Dubai. Eul individului nu mai percepe decât violenţa emisă de astfel de sisteme grupale, rămâne fixat la grup prin percepţie. Chiar, dacă, „extrădarea” s-a întâmplat, modul de percepţie impus de grup, în mod violent, rămâne. Aici, se ridică câteva întrebări: Cum anume trăiesc femeile care rămân în acel grup? Există o patologie independent de modul de funcţionare al grupului? Sau prezumtiva patologie este diluată de obişnuinţă? Cum ar fi posibilă vindecarea în cazul norvegiencei? „Extrădarea” determină sau ajută la vindecare? Pe scurt, ca să răspund la toate aceste întrebări, vindecarea în psihanaliză este puternic legată de regresie şi repetiţie. Pentru a te putea vindeca ai nevoie să repui în scenă trăirea iniţială pentru a obţine un control la nivel psihic, să transformi repetiţia într-o simplă amintire, să perlaborezi, într-un cuvânt. Unind într-un continuum cele două forme de sisteme politice, vindecarea este posibilă doar în momentul în care redescoperi ca amintire „monarhia constituţională cu fundamentare religioasă”. În acest fel pot trăi femeile din acest tip de grup, pot trăi tocmai pentru că nu există un conflict între instituţii. În „statul de drept”, eul individului trebuie să gestioneze conflictul dintre instituţii, dar rămâne cu opţiunea de a fi creativ sau a eşua. „Extrădarea” mi se pare a fi soluţia cea mai riscantă pentru că presupune izolarea în raport cu un grup ce se delimitează de un alt grup care produce violenţa. Practic pentru a vindeca prin „extrădare” ai nevoie să reproduci violenţa grupului iniţial. Aceasta de fapt îmi pare o soluţie masochistă, dar care e „admirată” tocmai prin sadismul pe care îl emană. Aşa pot să înţeleg admiraţia pe care o ai tu faţă de GJ, admiraţie pe care am regăsit-o şi la mine. Există vindecare în afara agresiunii? Care ar fi caracteristicile după care îţi dai seama că o vindecare psihică s-a produs?