Revoluţia bolşevică a reflectat asupra problemei naţionale. Succesul ei a sporit această reflecţie, URSS fiind o entitate multietnică. Exista ipocrizie în egalitatea proclamată a diferitelor culturi naţionale. Preeminenţa rusească era evidentă (se spunea că URSS era un imperiu colonial „adunat”, fără oceane între metropolă şi colonii). Stalin declara:
cultura trebuie să fie socialistă în fond, naţională în formă.
Asta însemna îndoctrinare marxist-leninistă identică, muzică şi dansuri populare specifice.
Cât de opusă este concepţia nietzscheeană a „falşilor idoli”(Zarathustra, partea întâi)! Monstrul rece care este statul este un instrument de omogenizare, care are pretenţia să se identifice cu „poporul”. Această pretenţie, spune Nietzsche, este mincinoasă. „Poporul” sunt naţiunile. În naţiuni, şi mai ales în creatorii în care se regăsesc în ele, se dezvoltă cultura. În alte locuri, Nietzsche va denunţa „perspectiva de broască”, limitarea spiritului, închiderea înfrigurată în propria cultură. Creatorul de cultură este voluntar sau involuntar un om al ginţii sale. Dar deschiderea către universal potenţează enorm capacitatea creatoare. Acelaşi lucru se poate spune despre cultura populară, sistematic deschisă influenţelor, cum au arătat folcloriştii.
Însă există stilul internaţional. Un exemplu este goticul internaţional, şcoala de pictură europeană rezultată din fuziunea şcolilor flamandă şi italiană în secolele 14-15. Există fuziuni culturale fecunde, cum ar fi cele care s-au produs în jurul Mediteranei la finele antichităţii. Geniile cele mai mari au ieşit altfel decât dintr-o tradiţie etnică puternică? – Homer este grec, integral, ca şi Sofocle. Dar Shakespeare? Opera lui este sinteza a tot ce Renaşterea europeană a produs mai admirabil.
Opera de artă ajunge mai lesne la desăvârşire pe un sol specific, ceea ce nu exclude opera cosmopolită. Dar nu cu preţul închiderii. Cel puţin atât! În temeiul aceloraşi pasiuni care nasc frumuseţea oamenii se duşmănesc şi fac război. Visul unui imperiu universal este şi un vis al păcii. Poate că pacea eternă va însemna şi apusul marii culturi, într-atât frumosul şi ferocitatea se întrepătrund.
Ion Vianueste psihiatru, romancier, memorialist, eseist, un observator constant şi atent al vieţii intelectuale şi publice de la noi şi de pretutindeni. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: Artist necunoscut, Către victoria muncii socialiste, anii ’70
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.